patriarhul > Mesaje > APĂRĂTOR ȘI RUGĂTOR AL POPORULUI ROMÂN

APĂRĂTOR ȘI RUGĂTOR AL POPORULUI ROMÂN


Cuvânt de binecuvântare al Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru Revista 'Cuvinte către tineri', Mănăstirea Putna, 2 iulie 2014 - 510 ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ștefan cel Mare:

1. În anul 1992, anul canonizării Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, erați Mitropolit al Moldovei și Bucovinei. Cu multă dragoste și osteneală v-ați îngrijit de demersurile de canonizare și de răspândire a cultului slăvitului domn. Care considerați că sunt cele mai mari realizări ale sale întru zidirea Bisericii și a poporului nostru?

Lunga domnie de 47 de ani (1457-1504) a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare a fost o perioadă cu puțini ani de pace, fără război și fără primejdie. Și urcarea sa pe tronul Moldovei, în ziua de 14 aprilie 1457, a avut loc în urma bătăliilor de la Doljești și Orbic, când Ștefan cel Mare îl învinge pe Petru Aron, fratele vitreg și ucigașul tatălui său, Bogdan al II-lea.

La urcarea pe tron, Sfântul Ștefan cel Mare găsește Moldova slăbită de luptele interne pentru domnie, care au durat un sfert de veac, și multă anarhie. Autoritatea Domnitorului era slăbită, iar unii boieri se preocupau prea mult de interese și câștig personal decât de binele țării și al poporului. Era nevoie de multă dreptate și unitate în țară, de înnoire și organizare socială. De aceea, Sfântul Ștefan cel Mare începe să se sprijine mai mult pe popor și pe Biserică, decât pe marii boieri dornici de privilegii, dar mai puțin capabili de jertfă pentru țară. Unii dintre aceștia unelteau pe ascuns împotriva Domnitorului, împreună cu puteri străine care voiau să domine Moldova. Dreptatea Domnitorului era aspră pentru trădători, dar prețuirea și dărnicia lui erau generoase pentru iubitorii de credință și țară. Astfel, Ștefan cel Mare a ridicat în rang de boieri o mulțime de luptători viteji și jertfelnici și a ajutat o mulțime de oameni săraci.

Tulburarea pricinuită de lăcomia năvălitorilor turci și tătari, unguri și poloni sau dorința lor de stăpânire asupra Moldovei l-a făcut pe Domnitorul Ștefan cel Mare să stea mereu în stare de veghe și jertfă, de pregătire pentru luptă și apărare a credinței strămoșești, a Moldovei și a Europei creștine.

Luptător jertfelnic și apărător al credinței creștine în vremuri grele, în secolul al XV-lea, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a fost în același timp și mare ctitor de locașuri sfinte. El a arătat o evlavie deosebită față de Hristos și toți sfinții Lui, precum și dragoste pentru popor. Fiind educat de mic să iubească pe Hristos și Biserica Sa, întotdeauna a respectat Biserica, a ajutat-o, a înzestrat cele 44 de mănăstiri și biserici pe care le-a ctitorit și alte mănăstiri cu înlesniri de ordin material, ca acestea să-și poată organiza misiunea și viața lor spirituală în așa fel încât să ajute poporul. Nu există niciun semn de critică la adresa Bisericii venit din partea lui sau vreun semn de ostilitate sau de nepăsare a lui ca Domnitor creștin în relația cu Biserica.

Deci, Sfântul Ștefan cel Mare reprezintă pe Domnitorul credincios și jertfelnic, harnic și darnic. Asemenea marilor împărați ai Bizanțului, cum au fost Sfântul Constantin cel Mare și Justinian cel Mare, Ștefan cel Mare al Moldovei s-a arătat un fiu al Bisericii și un ocrotitor al ei până la sfârșitul vieții sale. El s-a dovedit un sprijinitor al Bisericii și un cinstitor al Sfinților, pentru că a văzut în Biserică forța spirituală care menține integritatea sufletului românesc.

Ca fiu al Bisericii și mare binefăcător al ei, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a apărat credința creștină ortodoxă a poporului său în fața islamului în expansiune, dar și în fața prozelitismului creștin occidental.

În același timp, el avea respect față de creștinătatea apuseană și făcea apel la Papa pentru sprijin în lupta antiotomană. Iar Papa Sixt al IV-lea (1475-1483) a recunoscut vitejia și meritele sale în apărarea întregii Europe creștine, numindu-l atletul credinței creștine. Fidelitatea certă și constantă față de propria sa tradiție ortodoxă, dar și respectul său față de alți creștini și chiar față de religia islamică, arată că adevărata cre­dință îl umanizează pe om, îl face pașnic și capabil de dialog și cooperare, nu-l fanatizează. Ca fiu al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare a ajutat mănăstiri din Muntele Athos: Zografu, Grigo­riu, Vatopedu, Costamonitu, Sf. Pavel ș.a. De asemenea, el a avut relații culturale cu alte Biserici Ortodoxe, ca de pildă, cu Arhiepiscopia de Ohrida, cu Kievul și Moscova, cu Serbia, cu ortodocșii din Pocuția. În mod deosebit, însă, el a fost preocupat de relațiile cu frații ortodocși de același neam din celelalte provincii românești: Țara Românească și Transilvania, unde a înființat Episcopia ortodoxă a Vadului și a construit două biserici: la Vad și Feleac; iar în Țara Românească, o biserică la Râmnicu Sărat [1].

Prin toate aceste lucrări de sprijinire a vieții și misiunii Bisericii, Sfântul Ștefan cel Mare se dovedea că este un fiu și un misionar al Bisericii. Astfel titlurile sale de binecredincios și de Hristos iubitor menționate în pisaniile bisericilor pe care le-a ctitorit au acoperire în faptele sale de apărare a credinței și de dărnicie față de Biserică.

2. În ce mod poate Ștefan cel Mare și Sfânt, un voievod din perioada medievală, să fie un exemplu concret în viața noastră de zi cu zi, în societatea contemporană.

Educația creștină primită de Ștefan cel Mare mai întâi în familie, de la părinții lui trupești, în special de la mama lui, Doamna Oltea, devenită mai târziu monahie cu numele Maria, și apoi în Biserică, de la părinții săi duhovnicești, mai ales de la Sfântul Daniil Sihastrul, duhovnicul său, a rodit în conștiința sa de cavaler și de Domnitor creștin. Sfântul Voievod Ștefan cel Mare are două mari virtuți: 1) apărarea Moldovei și a creștinătății; 2) zidirea de locașuri sfinte.

Potrivit tradiției, Ștefan cel Mare a construit 44 de biserici, mai ales după fiecare biruință, dar a construit biserici și după două înfrângeri. Vedem, prin aceasta, o armonie desăvârșită între vitejie și smerenie, lucru rar întâlnit, însă foarte necesar pentru viața unui bun creștin. Când biruia în războaie, spunea: 'Cu ajutorul Atotmilostivului Dumnezeu am biruit'; nu zicea: datorită vredniciei și vitejiei noastre. Sfântul Ștefan cel Mare s-a pus pe sine foarte adesea în primejdie, în starea de jertfă 'alături cu moartea', cum se spune în popor. De pildă, el a pierdut lupta de la Războieni sau Valea Albă, în anul 1476, însă la douăzeci de ani după această luptă, în anul 1496, a zidit o biserică sub care se află adunate osemintele celor care au murit pe câmpul de luptă. Deci, o victorie câștigată de Domnitor era atribuită lui Dumnezeu, el fiind doar un purtător de biruință, iar înfrângerea în luptă și-o asuma, 'din pricina păcatelor personale'. O mărturie în aceste sens este pisania bisericii de la Mănăstirea Războieni, unde se spune: 'Cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de către păgâni', iar în altă parte, Domnitorul mărturisea cu sentimente de pocăință: 'Eu și Curtea mea am făcut ce mi-a stat în putință, și s-a întâmplat ce știți. Pe care lucru îl socot că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele Lui'.[2]

Prin aceasta, vedem că Domnitorul Ștefan cel Mare avea un adânc simț al pocăinței, iar aceasta se datora și faptului că a avut un duhovnic înțelept, pe Sfântul Daniil Sihastrul, care l-a învățat smerenia și pocăința. Simțul pocăinței sau simțul recunoașterii limitelor puterii omenești și a fragilității naturii umane îl face pe om deschis spre harul lui Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: 'întru neputința omenească se vede puterea harului lui Dumnezeu' (cf. 2 Corinteni 12, 9).

De asemenea, Sfântul Ștefan cel Mare avea un deosebit simț al dreptății și al dărniciei. Pentru aceasta, el a fost iubit de popor, după cum spun cronicarii, încât poporul l-a considerat ca pe 'un părinte al său' și l-a jelit foarte mult când el a trecut la Domnul. Simțul dreptății și simțul dărniciei sunt, de fapt, mari virtuți creștine. Dreptatea arătată în fapte este semnul că Duhul Sfânt locuiește în omul care trebuie să lămurească situații confuze sau tulburi, iar dărnicia este de asemenea semnul prezenței în om a harului Tatălui ceresc Cel milostiv și bun, Care prin bunătatea Lui îndeamnă pe oameni la fapte bune.

Asemenea stejarilor falnici ai Moldovei, Sfântul Ștefan cel Mare avea sufletul adânc înrădăcinat în spiritualitatea creștină ortodoxă și românească a poporului, iar vederea sa largă și fapta sa mărinimoasă se întindeau ca o coroană imensă prin darurile oferite fraților ortodocși de alt neam din Țara Sfântă și din Sfântul Munte Athos, sau în legăturile sale cu creștinii apuseni din Transilvania, Ungaria, Polonia și Italia, de unde aducea meșteri și medici, sau importând meșteșuguri, inclusiv militare, și mărfuri de preț. Sfântul Ștefan cel Mare era, în același timp, un statornic iubitor de țară și neam, dar și un european de vocație. A apărat jertfelnic, timp de peste 40 de ani, identitatea și demnitatea credinței creștine și a țării sale și, totodată, aprecia și selecta valori din alte popoare și țări. Nu s-a izolat de alții, dar nici nu s-a contopit cu ei, pentru că știa să cultive identitatea proprie în comuniune internațională. A luptat cu sabia și cu inteligența, după cum veneau asupra lui năvălirile violente sau învăluirile viclene. A construit fortărețe militare (cetăți), pentru apărarea teritoriului țării, dar și bastioane spirituale (biserici și mănăstiri), pentru apărarea integrității sufletului.

Personalitatea sa, lumină vie peste veacuri, ne cheamă și pe noi, cei de astăzi, la apărarea credinței, a unității și demnității naționale, sau ne mustră dacă nu mai suntem neam de voievozi, apărători ai valorilor inspirate din credință, ai spiritualității și culturii românești în dialog cu alte popoare. Elogiind pe voievodul viteaz și evlavios, harnic și darnic, Nicolae Iorga spunea că el este: 'cea mai frumoasă icoană a sufletului poporului român'. Să cinstim, deci, icoana aceasta prin evlavia rugăciunii și prin fapta bună pe care ea le inspiră!

3. La peste 500 de ani de la trecerea sa în veșnicie, cum înțelegeți mijlocirea sa către Dumnezeu și cuvântul lui către noi, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române?

Cinstirea memoriei Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, mai ales acum la 510 de ani de la trecerea sa la viața veșnică, este deodată un act de cult și de cultură. Istoria l-a trecut pe slăvitul Voievod în rândul marilor domnitori, viteji și biruitori, iar Biserica l-a trecut în rândurile sfinților apărători ai credinței creștine și mari ctitori de locașuri sfinte (hotărârea Sfântului Sinod din 19 - 20 iunie 1992). Astfel a fost consfințită evlavia poporului român față de el, deoarece, la puțin timp după moartea sa, chipul lui Ștefan cel Mare și Sfânt al Moldovei a fost pictat în naosul bisericii din Dobrovăț (lângă Iași), ultima sa ctitorie (1503-1504), alături de Sfântul Împărat Constantin cel Mare și de sfinții militari purtători de biruință: Gheorghe, Dimitrie, Procopie, Teodor, Mina, Mercurie, ș.a.

Sfântul Ștefan cel Mare rămâne o lumină în istorie pentru că a luptat și a lucrat având în suflet lumina credinței și a iubirii de țară și neam. El a perceput istoria atât ca luptă și zbucium al patimilor omenești individuale și colective, cât și ca lucrare și dăruire a harului dumnezeiesc. Asocierea dintre multele războaie pe care le-a purtat și multele biserici și mănăstiri pe care le-a ctitorit sau miluit este dovada cea mai grăitoare a acestei experiențe spirituale a Crucii și Învierii, a suferinței și a biruinței.

În percepția poporului și a cronicarilor români și chiar a unor străini (Ian Dugloz) multele biruințe ale Sfântului Ștefan cel Mare (din 36 de războaie a pierdut doar două) nu se explică în exclusivitate prin inteligența și talentul militar al domnitorului, ci mai ales prin ajutorul (harul) lui Dumnezeu în viața sa!

Pe câmpul de luptă, înaintea bătăliei cu armata dușmană, Domnitorul Ștefan cel Mare îngenunchea și săruta icoana triptic pe care o purta cu sine și care se află acum în muzeul Mănăstirii Putna. Nu știa dacă în ziua următoare el și oastea sa vor mai fi în viață. În primul rând, își punea nădejdea în Dumnezeu, pentru că lupta sa era, deodată, luptă pentru credință și pentru patrie. De aceea, când neamul românesc își aduce aminte de Domnitorul Ștefan al Moldovei, apărător de țară și mare ctitor de biserici, se simte neam de voievozi și de ctitori. Deci, nu numai voievozii, ci întreg poporul român, care a învățat de la voievozi și voievozii de la el, este un neam de ctitori de biserici. Iar pe acei domnitori care au dărâmat biserici și au persecutat pe creștini, nici Dumnezeu, nici poporul român nu i-a trecut în cartea de lumină eternă a mântuirii.

Astăzi, când comemorăm 510 ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și cinstim cu recunoștință faptele sale de vitejie și dărnicie, întreaga țară simte că este chemată să trăiască în demnitate, în lumina și bucuria Învierii lui Hristos, pentru că numai prin Cruce, adică prin credință și jertfă a biruit toate necazurile și încercările istoriei.

Este cunoscut faptul că aproape toate bisericile și mănăstirile pe care le-a ctitorit Sfântul Ștefan cel Mare, spre a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El, poartă pisanii testamentare: ca el și familia lui să fie pomeniți în rugăciuni în timpul vieții pământești și după mutarea lor la cele veșnice. În acest sens, Domnitorul și-a ales ca loc de veci o mănăstire (Putna) și a dorit mult să fie pomenit în rugăciuni, pentru că a cunoscut personal puterea și binefacerea rugăciunii pentru viața omului pe pământ, dar și pentru viața sufletului în cer.

Prin toate ctitoriile închinate lui Dumnezeu și Sfinților Săi, Sfântul Ștefan cel Mare își pregătea, în duh de pocăință și rugăciune, apropierea de lumina neînserată a Preasfintei Treimi și de bucuria neștirbită a comuniunii sfinților.

Pentru multele rugăciuni pe care le cerea Domnitorul Ștefan cel Mare de la alții pentru el în timpul vieții sale pământești, Dumnezeu l-a învrednicit ca Sfânta Biserică a neamului românesc să-l treacă în calendarul ei, în ceata sfinților rugători pentru toți oamenii. Astfel, Domnitorul evlavios care a cerut ajutorul sfinților și a căutat mereu comuniunea cu ei prin rugăciune cât a trăit pe pământ, se roagă și se bucură acum împreună cu ei în ceruri. Din lumina Patriei cerești, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare ocrotește și inspiră acum pe cei ce viețuind în lume îi cinstesc memoria și icoana lui, zidesc biserici și mănăstiri, lucrează pentru dreptate și ajută pe cei nevoiași.

De aceea, acum la ceas comemorativ-omagial, luminați de icoana sfântă și de rugăciunea cerească a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, împreună cu psalmistul, rostim cu recunoștință și bucurie: 'Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Lui!' (Psalm 67, 36).

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

[1] Preot Paul Mihail, Relațiile externe bisericești ale lui Ștefan cel Mare, în volumul Biserica. O lecție de istorie, M-rea Putna, 2004, p. 166-182 și Alexandru Găină, Legături bisericești și culturale între Transilvania și Moldova pe timpul lui Ștefan cel Mare 1457-1504, în același volum, p. 183-196.

[2] N. Iorga, Istoria lui Ștefan cel Mare, București, 1904, p. 179-
Foto Evenimente
Anul omagial - 2017
Filantropia Bisericii
Hotărâri ale Sfântului Sinod