patriarhul > Pastorale > Pastorală la Învierea Domnului - 2016

Pastorală la Învierea Domnului - 2016

† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,

MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,

LOCŢIITORUL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI

ŞI

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREACUCERNICULUI CLER

ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI

DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, BUCURIE ŞI PACE DE LA DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

 

 

„Şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim,

în toată Iudeea şi în Samaria

şi până la marginea pământului!”

(Fapte 1, 8)

 

 

Hristos a înviat!

 

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

 

La începutul activităţii Sale mesianice, Domnul nostru Iisus Hristos a ales 12 ucenici sau discipoli, apoi i-a învăţat prin cuvânt, prin exemplu personal şi prin lucrările minunate săvârşite de El, cum să binevestească oamenilor Evanghelia Îm­părăţiei cerurilor. Desigur, Domnul Iisus a fost urmat de mai mulţi ucenici, dar cei 12 formau nucleul sau soborul de bază şi permanent al ucenicilor lui Iisus, iar cifra 12 avea şi valoare simbolică, în sensul că ea reprezenta cele 12 seminţii ale poporului evreu. Cei 12 ucenici ai Domnului se numeau: Simon, căruia i-a zis Petru, Andrei, fratele lui, Iacov (cel bătrân), Ioan, Filip, Bartolomeu (zis şi Natanael), Matei, Toma, Iacov al lui Alfeu, Simon numit Zilotul, Iuda al lui Iacov şi Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut trădător (cf. Luca 6, 13-16).

 

Aceşti 12 ucenici au ascultat predica lui Iisus pe munte (cf. Matei 5-7, Luca 6, 20-49), învăţătura Sa despre Împărăţia cerurilor, despre pocăinţă, despre botez, despre iertarea păcatelor ca pregătire pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu şi viaţa veşnică, iar spre sfârşitul activităţii Sale publice, Iisus le-a vorbit ucenicilor despre Pătimirile Sale, despre moartea şi Învierea Sa din morţi, despre iubirea Sa jertfelnică dăruită lor şi celor ce cred în El, mai ales prin Sfânta Euharistie, despre trimiterea Duhului Sfânt ca Mângâietor al lor, după Înălţarea Sa la cer, dar şi despre necazurile sau suferinţele pe care ucenicii le vor întâmpina din partea lumii pentru că predică Evanghelia Sa şi cheamă popoarele la mântuire.

 

După Învierea Sa din morţi, Iisus S-a arătat de 10 ori ucenicilor Săi timp de 40 de zile şi i-a învăţat pe ei despre tainele Împărăţiei lui Dumnezeu (Fapte 1, 3). Iar înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus a poruncit ucenicilor Săi să rămână în Ierusalim, până când se vor îmbrăca cu pu­tere de sus (Luca 24, 49), apoi să meargă în toată lumea pentru a face ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte le-a poruncit El lor (cf. Matei 28, 19), făgăduindu-le totodată că El va fi tainic prezent cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (cf. Matei 28, 20).

 

Dacă după răstignirea şi moartea lui Iisus, ucenicii Lui erau trişti şi timoraţi, nedumeriţi de cele întâmplate şi se ascundeau de frica iudeilor (cf. Ioan 20, 19), după ce El a înviat din morţi şi S-a arătat lor de mai multe ori, ei au devenit martori şi mărturisitori curajoşi ai Învierii Lui. Iar după ce au primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, ei au început să predice mulţimilor din Iudeea, Samaria şi în toată lumea, adevărul Învierii lui Iisus Hristos ca fiind temelia credinţei lor în dumnezeirea Lui. De asemenea, ei mărturiseau că Învierea lui Hristos este temelia învierii tuturor oamenilor la sfârşitul veacurilor, în Ziua de Apoi. Credinţa în Învierea lui Iisus Hristos din morţi mărturisită de Sfinţii Apostoli era vestea cea nouă, care fascina şi mira pe mulţi, iar pe alţii îi contraria. Faptul că moartea trupului poate fi biruită era o noutate copleşitoare pentru lumea antică, păgână sau politeistă, înfricoşată şi obsedată de moarte, pentru aceia „pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa”, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (Evrei 2, 15). Credinţa creştină în Învierea lui Hristos şi în învierea tuturor oamenilor, ca eveniment unic şi ca dar exclusiv al lui Dumnezeu pentru umanitate, este altceva decât revenirea ciclică la viaţă a naturii, ce­lebrată în religiile păgâne. Cât priveşte poporul evreu, deşi prorocii Vechiului Testament au prevestit învierea morţilor, ca de pildă Iezechiel (cap. 37) şi Isaia (26, 19), dar mai ales Prorocul Daniel, care zice: „Mulţi dintre cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică” (Daniel 12, 2), totuşi în timpul lui Iisus mai erau unii dintre evrei, mai ales saducheii, care nu credeau în învierea morţilor, iar cei mulţi care credeau în învierea morţilor considerau însă că morţii vor reveni la viaţa de pe pământ cu acelaşi trup pe care l-au avut înainte de moarte1.

 

În Noul Testament, Domnul Iisus Hristos confirmă credinţa în învierea tuturor morţilor anunţată de profeţi, ca eveniment eshatolo­gic, la sfârşitul lumii, însoţit de judecata finală a tuturor oamenilor, şi anume că unii vor învia spre viaţă veşnică, iar alţii spre osândă veşnică: „Şi vor ieşi [din morminte] cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29). În plus, Iisus precizează că înainte de învierea celor din morminte, la sfârşitul veacurilor, oamenii vieţuitori pe pământ trebuie să asculte glasul Fiului lui Dumnezeu pentru ca sufletul lor să învieze din moartea spirituală pricinuită de păcat (cf. Ioan 5, 24-25).

 

Din iubire milostivă faţă de familiile îndoliate şi pentru a arăta că El este Izvorul vieţii şi poate dărui viaţă celor morţi, Domnul Iisus Hristos a înviat pe fiul văduvei din Nain (cf. Luca 7, 11-16), pe fiica lui Iair (cf. Matei 9, 18-26; Marcu 5, 21-43; Luca 8, 40-56) şi pe prietenul Său, Lazăr, fratele surorilor Marta şi Maria din Betania (cf. Ioan 11, 1-46). Dar, prin aceste trei învieri din morţi săvârşite de Domnul Iisus Hristos asupra unor persoane tinere, acestea au revenit la viaţa pământească obişnuită, iar la bătrâneţe au murit ca toţi oamenii. Însă, cu prilejul învierii lui Lazăr, Iisus descoperă surorilor acestuia marele adevăr că sufletul omului care crede în Hristos rămâne veşnic viu, chiar dacă trupul acestuia moare. În acest sens, Iisus spune: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26). Aşadar, Iisus spune că adevărata viaţă a omului este comuniunea sa cu Hristos, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru a dărui oamenilor viaţa veşnică după ce va birui moartea prin Înviere. Dacă învierea lui Lazăr a fost o revenire la viaţa pământească, Învierea lui Hristos este un nou mod de existenţă, necunoscut în lumea aceasta prezentă, şi anume intrarea omului întreg, suflet şi trup, în viaţa veşnică, liberă de orice determinism al proceselor de compunere şi descompunere a materiei, de separaţie sau constrângere impuse de spaţiul limitat sau timpul limitat. De aceea, Iisus Cel Înviat din morţi este Dumnezeu-Omul total liber: El Se arată când voieşte, unde voieşte, cum voieşte şi cui voieşte. Aceste aspecte ale trupului înviat al lui Iisus Hristos se observă în cele 10 arătări ale Sale după Învierea Sa din morţi, în momente diferite şi în locuri diferite. Iisus Cel Înviat din morţi trece prin uşile încuiate pentru a întâlni pe ucenicii Săi adunaţi laolaltă şi le spune: Pace vouă! (cf. Ioan 20, 26), sau Se arată ucenicilor Luca şi Cleopa ca fiind un călător necunoscut, însă imediat după ce El este invitat în casa lor şi binecuvintează pâinea, aceştia recunosc că, de fapt, este El, Iisus Cel Răstignit şi Înviat, dar îndată El Se face nevăzut (cf. Luca 24, 13-31). De ce? Deoarece Iisus voia să le arate ucenicilor Săi că El va fi mereu prezent în mijlocul ucenicilor prin Sfânta Euharistie. Vedem, aşadar, că nimeni şi nimic nu poate limita libertatea lui Hristos Cel Înviat, nici măcar privirea mirată a oamenilor nu-L mai poate reţine.

 

Sfântul Apostol Pavel nu L-a întâlnit pe Iisus Hristos în timpul activităţii Sale mesianice pe pământ, ci L-a întâlnit pe drumul Damascului, când Iisus Hristos Cel Înălţat la cer i S-a arătat în plină zi, într-o lumină copleşitoare care l-a orbit, în timp ce un glas i-a zis: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” (Fapte 22, 7). Din această întâlnire cu Hristos Cel Răstignit, Înviat şi Înălţat în slava cerească, Sfântul Apostol Pavel a înţeles că Învierea lui Hristos înseamnă intrarea omului muritor în viaţa netrecătoare şi în slava cerească veşnică, aceasta fiind cu adevărat mântuirea oamenilor, unirea lor cu Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos. De aceea, el va mărturisi zicând: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi cre­dinţa voastră” (1 Corinteni 15, 14). Cu alte cuvinte, dacă Hristos n-a înviat cu adevărat, nici mântuirea oamenilor nu este posibilă, toată existenţa devine fatalitate şi nonsens. Dacă Hristos n-a înviat, înseamnă că păcatul şi moartea, nedreptatea şi răutatea din lume nu pot fi învinse niciodată. Dar pentru că Hristos a înviat cu adevărat, Învierea Lui este începutul sau arvuna învierii tuturor oamenilor (cf.