Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh DANIEL rostit după oficierea slujbei
Canonului cel Mare, la Catedrala Patriarhală, luni, 03 martie 2014 (revăzut de autor):
Postul Sfintelor Paști este o perioadă de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. De aceea, toată această perioadă a fost numită, uneori, și
urcuș interior spre Înviere. Nu este vorba de un urcuș spațial, ci este vorba de un urcuș interior, spiritual, de o ridicare a noastră din starea de păcat în starea de pocăință, de împăcare cu Dumnezeu și de reorientare de la drumul care merge spre moarte la drumul care merge spre viață, adică
refacerea legăturii noastre de viață și iubire cu Dumnezeu. Această perioadă a Postului Sfintelor Paști era, la începutul creștinismului, pe timpul Sfinților Apostoli, una mai scurtă; cea mai scurtă pe care o cunoaște istoria a fost cea de o săptămână,
și anume săptămâna Sfintelor Patimi sau Pătimiri ale Mântuitorului Iisus Hristos, numită și Sfânta și Marea Săptămână a Paștilor.
Foarte curând, însă, a fost nevoie ca această perioadă să fie una mai lungă, pentru că, odată cu libertatea dată creștinismului, în anul 313, de către împăratul Constantin cel Mare, prin Edictul de la Mediolan (Milan), au intrat în Biserică, foarte repede și fără pregătire mulți păgâni, cu un comportament contrar Evangheliei, cu deprinderile religiei naturale, în care zeii erau justificări ale patimilor omenești egoiste și proiecții ale lor. Astfel, Biserica a fost nevoită să organizeze o școală duhovnicească de intensă și profundă pregătire a celor care deveneau creștini. Această școală a fost organizată pe o perioadă de
40 de zile înainte de săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, cele 40 de zile ca școală de pregătire a catehumenilor, adică a celor ce se pregăteau pentru a primi Botezul, plus o săptămână - Săptămâna Sfântă și Mare dinaintea Paștilor - formează postul de șapte săptămâni al Sfintelor Paști.
Deci, postul propriu-zis al Paștilor este de 40 de zile, dar nu se termină după 40 de zile,
ci se intensifică în ultima săptămână, când postirea devine mai aspră și este însoțită de meditație profundă asupra tainei mântuitoarelor suferințe sau Pătimiri ale Domnului Hristos pentru noi și participarea mistică a credincioșilor la ele.
În noaptea de Paști se botezau candidații care erau pregătiți pentru Sfântul Botez, numit și 'Sfânta Luminare'. Însă cu câteva zile înainte, aceștia erau examinați privind pregătirea lor catehetică, și anume învățătura de credință, dar, în același timp, cei care-i pregăteau își dădeau seama și de starea lor duhovnicească, de pocăința celor ce se pregăteau să devină creștini. Apoi,
în ajunul Sfintelor Paști se săvârșea Botezul, adică înainte de a începe sărbătoarea. Astfel, când se proclama Învierea,
cei botezați simțeau că sunt părtași la moartea și Învierea Domnului Hristos.
Aceasta explică de ce, în ziua de Paști, în loc de Sfinte Dumnezeule, se cântă înainte de citirea
Apostolului imnul Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat, iar săptămâna care începe cu sărbătoarea Sfintelor Paști, se numește 'Săptămâna luminată'. Ca atare, cei ce au primit Botezul se distingeau de ceilalți creștini prin faptul că purtau
haina albă, numindu-se neofiți (nou-sădiți în Biserică).
'Săptămâna luminată' era săptămâna bucuriei celor ce au trecut de la moartea păcatului la viața sfințeniei, de la păgânism la creștinism. Iar religia creștină în mijlocul lumii păgâne apărea ca religia unei vieți noi și sfinte, îndreptată spre Învierea cea de obște sau universală.
Deși, mai târziu, familiile creștine au început să-și boteze copiii, iar numărul celor ce deveneau creștini dintre adulți a scăzut, Biserica a păstrat totuși această practică a postului de 40 de zile, la care se adăuga postul și mai intens al Săptămânii celei Mari și Sfinte de dinaintea Paștilor. De ce?
Fiindcă această perioadă de post devenise necesară și pentru cei botezați ca o reînnoire a Botezului lor prin 'Botezul lacrimilor', prin pocăință adâncă pentru păcate și pentru sfințirea vieții. Această hotărâre a Bisericii de a păstra perioada de pregătire pentru Botez ca timp de pregătire pentru Înviere se datorează și faptului că atunci când ne-am botezat pentru a deveni creștini, altcineva (nașul) a făcut pentru noi marea mărturisire dinainte de Botez, și anume: '
Mă lepăd de satana și de toate lucrările lui și de toți slujitorii lui' și 'mă unesc cu Hristos să-I slujesc Lui ca unui Domn și împărat'. Această dimensiune a vieții creștine, de lepădare permanentă de satana, de toate lucrările lui și de toți slujitorii lui, este
programul Botezului pentru toată viața. Deci, această perioadă de post și pocăință trebuie considerată ca fiind o
intensă lepădare de întunericul păcatului și unire cu Hristos Cel Răstignit și Înviat. Așadar, pregătirea pentru sărbătoarea Învierii este, în primul rând, o activitate intensă a sufletului ca lucrare de pocăință, de curățire de păcate, de luminare a sufletului prin harul dumnezeiesc.
În perioada aceasta, a Postului Mare, se înmulțesc metaniile. Metania înseamnă, în limba greacă,
schimbarea modului de a gândi, de a vorbi și de a lucra. Metaniile mari sunt prosternări
atingând pământul cu fruntea, ca semn al căderii și ridicării noastre, ca semn că dorim să ne ridicăm noi, cei căzuți în păcat. Iar metaniile mici sunt o aplecare a capului până ce
atingem pământul cu mâna. Această formă dinamică de participare a trupului la pocăința sufletului arată că Sfinții Părinți au fost mari dascăli ai pocăinței și ai înnoirii spirituale ca înviere a omului din moartea păcatului și de înălțare a lui în lumina lui Hristos Cel Răstignit și Înviat. În limba română, cuvântul înviere implică ideea de intrare în viață, a deveni viu, a se face viu, însă în limba greacă cuvântul înviere (anastasis) înseamnă ridicare, ridicare din moarte, din stricăciune, pentru a trece la viață veșnică și la nestricăciune. Oricum, conținutul spiritual al acestor cuvinte este același.
În perioada Postului Mare, cu excepția zilelor de Sâmbătă și Duminică,
limbajul și veșmântul liturgic al Bisericii se schimbă pentru a chema și ajuta sufletul și trupul în starea de pocăință. Întreaga Biserică respiră duhovnicește în ritmul unor rugăciuni scurte și intense ca: 'Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!' sau 'Doamne și Stăpânul vieții mele...'. Prin acest 'Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!', din Canonul cel Mare, noi recunoaștem că singuri nu putem face nimic pentru mântuirea noastră; că mântuirea noastră, adică dobândirea vieții veșnice, depinde, mai întâi de toate, de mila lui Dumnezeu. Când omul începe să realizeze că este creștin numai atât cât trăiește în relație sau comuniune cu Hristos, atunci el poate birui ispitele care-i vin în gând, în cuvânt sau în faptă. Prin rugăciunea 'Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!', noi ne apropiem și ne 'ținem' de Dumnezeu Preamilostivul, părăsind orice iluzie de aflare a vieții veșnice în noi înșine și recunoscând că Dumnezeu este singurul Izvor al vieții veșnice. 'Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!' este prinderea noastră de 'colacul' și 'funia de salvare', de iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Această rugăciune devine legătură și coloană nevăzută, dar reală, între noi și cer. Cât timp vedem pe Hristos în față și ne încredem în ajutorul Lui, mergem peste valurile mării învolburate de ispite și încercări. Când însă pierdem legătura cu El și intensitatea strigării sau rugăciunii stăruitoare către El, atunci ne afundăm.
Noi unim această rugăciune de invocare a milei lui Dumnezeu cu credința că numai Hristos-Domnul, Cel ce a biruit păcatul și moartea, poate să ne aducă în suflet Taina și Lumina Învierii, adică izbăvirea de păcat, de moarte și de iad.
În noaptea Sfintelor Paști, înțelege intens Sărbătoarea Învierii numai cel ce a simțit în timpul Postului cum înviază sufletul său din păcate. De aceea,
rugăciunea Bisericii în această perioadă este în primul rând rugăciune de pocăință, de ridicare, de înnoire. Cântările
Triodului spun că
ușile pocăinței sunt ușile mântuirii: 'Ușile pocăinței, deschide-mi mie!'. Ușile pocăinței fiind ușile de intrare în Împărăția lui Dumnezeu, nimeni nu se poate mântui fără pocăință. De aceea, Părinții Bisericii care au fost în primul rând oameni ai pocăinței, au învățat necontenit pe oamnei că
fără pocăință nu există mântuire. De pildă, se spune că Sfântul Antonie cel Mare, către sfârșitul vieții sale, a fost întrebat ce ar mai face dacă ar trăi mai mult, iar el a răspuns: '
aș învăța să mă pocăiesc mai bine'. Niciodată nu ne putem lăuda că ne-am pocăit îndeajuns. Deci este o mare eroare să ne lăudăm cu pocăința noastră! De ce?
Deoarece cea dintâi roadă a pocăinței adevărate este smerenia, judecarea de sine, nu lauda de sine.
În societatea secularizată de azi a slăbit mult conștiința păcatului ca existență pătimașă egoistă. Ca atare, slăbește și practica pocăinței,
iar unde nu mai este pocăință nu mai este nici dor de sfințenie, nici dor de mântuire sau viață veșnică. Când smerenia este înlocuită cu autosuficiența, justificarea răului conduce pe om la insensibilitate sau nepăsare duhovnicească, la '
ieșirea din fire' și la iresponsabilitate. Întrucât am pierdut conștiința păcatului și practica pocăinței, ne-am obișnuit cu răul. Deși este multă violență în lume, ne-am obișnuit totuși cu ea. Azi există și multă indiferență la suferința altora, dar ne-am obișnuit cu ea. Aceasta este ieșirea din fire, obișnuința cu răul. Însă pocăința este convertire de la răutate la bunătate a sufletului, adică venire în fire sau în sine.
Ieșirea din fire este dezumanizare, iar revenirea în fire este umanizare și înduhovnicire. Ieșirea din fire este îndepărtarea omului de Dumnezeu și risipirea tuturor darurilor Sale, iar
venirea în sine a omului este refacerea comuniunii de iubire cu Dumnezeu și cu semenii, îmbogățirea în bunătate. Venirea în sine înseamnă, de asemenea, mai multă exigență cu noi înșine și mai multă îngăduință cu alții. De aceea, pocăința ca Sfântă Taină a Mărturisirii păcatelor, ca judecare a omului pe sine însuși, este taina salvării omului păcătos. Sfânta Spovedanie este o mare binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o Bisericii, și anume de
a primi mărturisirea păcatelor noastre, adică judecarea lor de către noi înșine în fața duhovnicului, pentru
a dărui apoi iertarea păcatelor prin harul lui Dumnezeu, pentru a dobândi mântuirea sau comuniunea eternă cu El.
Dumnezeu așteaptă de la noi să ne recunoaștem și să ne mărturisim păcatul care este o boală a sufletului. Aceasta este, de fapt, lupta noastră cu noi înșine. Noi deschidem rana și o arătăm lui Hristos-Doctorul cât este de mare, apoi vine balsamul Lui, adică iertarea și vindecarea, prin care El ne pregătește pentru o viață nouă în Duhul Sfânt.
Pocăința fără cerere de iertare nu este făcătoare de viață, nici aducătoare de pace și bucurie, ci ea sfârșește adesea în deznădejde. Mulți oameni și-au regretat faptele rele, dar fiindcă nu s-au eliberat de ele prin spovedanie și iertare, au căzut în deznădejde și nu au sfârșit bine.
Prin urmare, pocăința pe care o învață și o practică Biserica nu este o pocăință a disperării, ci este o pocăință a speranței, care se bazează pe rugăciunea 'Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă'. Această rugăciune are ca temelie credința noastră că, oricât de mari ar fi păcatele noastre, ele nu pot birui milostivirea lui Dumnezeu cea nemărginită, iubirea Lui de oameni cea nemăsurată și negrăită. Dacă cineva s-a pocăit cu adevărat, nu în mod fățarnic, ci și-a plâns păcatele, a cerut iertare și a primit-o, acela simte puterea Învierii lui Hristos lucrătoare prin har în sufletul său. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că cel dintâi cetățean al Raiului este un tâlhar care s-a mântuit numai prin pocăință, rugându-se înainte de moarte cu aceste cuvinte: 'pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta'. Iar Mântuitorul, de pe Cruce, i-a spus: 'Astăzi vei fi cu mine în Rai'. Când noi ne recunoaștem greșeala și hotărâm să punem început bun, cerem iertare lui Dumnezeu și semenilor noștri, ne spovedim și primim iertare, atunci pregătim bucuria învierii sufletului din moartea păcatului. În acest sens, perioada de pocăință și post este perioadă de pregătire pentru bucurie. Iar bucuria adevărată nu este fericire egoistă, nici egoismul izolării și indiferenței, nici egoismul îndepărtării noastre de Dumnezeu, ci
adevărata bucurie este comuniunea noastră cu Dumnezeu, Izvorul vieții și al bucuriei veșnice. Bucuria sufletului nu se confundă cu plăcerea lăcomiei și a îmbuibării egoiste, fără cumpătare și fără milă de săraci și bolnavi, ci ea este
bucuria iubirii smerite și milostive, este bucuria vieții în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.
Aceasta este bucuria Învierii. Ea este
bucuria pe care ne-o aduce rugăciunea unită cu postul și milostenia. Aceasta este bucurie din bucuria Învierii lui Hristos Cel Răstignit și Înviat, iubitorul de oameni.
Întrucât perioada de pregătire pentru sărbătoarea Sfântă și Mare a Învierii Domnului este
timp de pocăință, de postire și de milostenie, în această vreme de post se înmulțesc și ispitele. În acest sens, Mântuitorul Iisus Hristos
ne îndeamnă la priveghere și rugăciune, la stare de trezvie spirituală: 'Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită!' (
Matei 26, 14). Rugăciunea este, așadar, și o armă, adică un izvor de putere spirituală împotriva ispitelor și împotriva uitării de Dumnezeu, care este începutul păcatului înstrăinării omului de Dumnezeu.
Prin rugăciune și prin pomenirea deasă a lui Dumnezeu, omul menține legătura cu Dumnezeu și respinge cea dintâi ispită, și anume aceea de a se comporta în lume ca și când Dumnezeu nu ar exista sau ca și când Dumnezeu ar fi absent din viața noastră. Mai mult,
rugăciunea este izvor de pace și bucurie, de iubire curată și de faptă bună.
Să ne rugăm Domnului Hristo
s și tuturor sfinților Lui să ne ajute și să ne dăruiască puterea de a simți în suflet roadele pocăinței din Postul Mare, adică
sfințirea vieții, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: '
Noi dăruim ceea ce avem, postirea, ca să primim ceea ce nu avem, nepătimirea', spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin.
