Exprimând-și punctul de vedere cu privire la avort, Sfânta Biserica acționează în conformitate cu învățătura ei privind apariția vieții în general și a vieții umane, în special.
Potrivit Revelației și învățăturii Bisericii, Dumnezeu a creat lumea din nimic (2 Macabei 7, 28). Dumnezeu a creat viața sub toate aspectele ei, iar în ceea ce privește viața omenească, Dumnezeu a arătat o grijă deosebită. Viața omenească nu este produsul devenirii spontane a lumii, ci, pentru apariția ei, Dumnezeu a avut o grijă deosebită: omul nu apare la porunca, ci în urma unui sfat și a unui act special al Sfintei Treimi, act exprimat de aghiograf prin termenul de plăsmuire și de suflare de viață. Viața omenească nu este determinată doar de plăsmuirea omului din pământ, ci și (sau mai ales) de suflarea viu-făcătoare a lui Dumnezeu.
Aceasta ne dovedește faptul că omul nu este simplă ființă biologică („ființă vie” înzestrată cu suflet rațional), ci este deodată suflet viu (Facere 2,7) și trup omenesc (nu orice trup) viu. Așa a apărut primul om (Adam), așa au apărut, apar și vor apărea – cu voia lui Dumnezeu – oamenii în istorie: suflete vii în trupuri vii. Omul este, așadar, o ființă psiho-fizică ce a fost și este creată de Dumnezeu după chipul Său (Facere 3, 28), în vederea asemănării cu El. Consecința logică a acestei învățături și credințe este aceea că toate ființele omenești sunt în mod fundamental egale între ele în ceea ce privește natura și vocația lor. Ele posedă deodată, actual și potențial, aceeași demnitate și aceeași valoare: sunt chip al lui Dumnezeu, dar chip într-un continuu proces de asemănare cu Dumnezeu.
Pentru că este purtătoarea chipului lui Dumnezeu, orice ființă omenească, oricare ar fi vârsta, situația sau starea sa fizică, deține o demnitate reală și impune un deosebit respect. De aceea, tot ceea ce este comis împotriva ființei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinței lui Dumnezeu, după cum tot binele pe care-l facem unui semen de-al nostru este bine făcut lui Dumnezeu Însuși: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (...), întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut” (Matei 25, 40, 45).
Dacă viața și, mai ales, viața omenească nu este produsul hazardului, nici perpetuarea vieții umane nu este efectul întâmplării și nici exclusiv produsul eforturilor omenești. Viața omului este de la Dumnezeu și se perpetuează prin intermediul ființelor omenești, potrivit celor rânduite de Dumnezeu. Omul se bucură de viață și de puterea vieții; are dreptul la viață, dar și responsabilitatea de a respecta această viață, de a o apăra în orice împrejurare, știind că, în existența istorică în trup omul își pregătește participarea la Împărăția lui Dumnezeu.
Revelația (consemnată în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție) ne oferă suficiente dovezi că ceea ce s-a zămislit în femeie este ființă omenească (nu simplu „produs de concepție”), care nu exclude grija lui Dumnezeu și care trebuie să se bucure de respectul datorat demnității umane. Cum Biserica are o grijă deosebită față de ființele umane neputincioase și fără apărare, nu poate să nu se îngrijoreze cu privire la cele mai neputincioase ființe omenești, embrionii umani și pruncii nenăscuți.
Psalmistul David spune în acest sens: „Doamne, Tu m-ai plăsmuit în pântecele mamei mele” (Ps. 138, 13). Iar Dumnezeu avea să-i spună lui Ieremia: „Înainte de a te fi zămislit în pântece te-am cunoscut și înainte de a ieși din pântece te-am sfințit” (Ieremia 1, 5). Iov a spus: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit” (Iov 10, 8-9). Legislația lui Moise a acordat o grijă deosebită mamei și pruncului (Ieșirea 21, 23-24; 9, 6).
Din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabeta constatăm două adevăruri foarte importante:
a) Elisabeta arată un respect deosebit față de Cel zămislit în pântecele Sfintei Fecioare Maria;
b) Se confirmă faptul că pruncul din pântecele mamei participă, în felul său, la evenimentele la care participă mama; Evanghelistul ne spune că, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei (Luca 1, 44), ceea ce dovedește că, înainte de naștere, pruncul percepe deja prezența lui Dumnezeu.
Extinzându-se din spațiul ebraic, mesajul creștin s-a confruntat cu o lume și cu o civilizație care avea cu totul alte aspirații și alte coordonate decât cele trasate de Revelație. Practicile avortive, spre exemplu, fie prin metoda chirurgicală, fie prin luarea de medicamente, erau de mult cunoscute în mediile neebraice. Ceea ce nu cunoștea lumea greco-romană era noțiunea de păcat, de urâciune înaintea lui Dumnezeu, adică încălcarea cu știință și liberă voință a voinței lui Dumnezeu, noțiune foarte prezentă în tradiția iudaică și în viața creștină. În scrierile Sfântului Pavel găsim liste cu păcate pe care, dacă le vor comite, oamenii nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9-10; Galateni 5, 20; Efeseni 5, 5). Printre acestea se numără și cele comise prin luarea de pharmakeia (venevicia) – medicamente (avortive).
În legislația romană găsim explicația termenului „pharmakeia”. Legea Corneliană din anul 81 î. Hr. înțelegea prin acest termen medicamentele avortive. Prin urmare, în Noul Testament (Galateni 5, 20) avem dovada că păcatul uciderii pruncilor este unul dintre cele mai grele, unul dintre cele care ne exclud din Împărăția lui Dumnezeu.
A fost și a rămas atitudinea Bisericii cu privire la asemenea păcate.
Epistola către Barnaba (scrisă pe la începutul secolului II) reproducea punctul de vedere al Bisericii din acea vreme prin cuvintele: „Iubește pe aproapele tău mai mult decât sufletul tău. Să nu ucizi copilul, pruncul în pântecele mamei sale; să nu-l ucizi nici după ce s-a născut” (XIX, 5). Același punct de vedere îl va exprima și Didahia celor 12 Apostoli (2, 2; 5, 2). În secolul al III-lea, pe linia aceleiași îngrijorări a Bisericii, Tertulian va exprima ideea concomitenței sufletului și a trupului: unul și celălalt se formează deodată (De anima 27, 210). Același Tertulian va numi avortul crimă (Apologeticum 9), iar Hipolit Romanul va condamna medicamentele sterilizante (Philosophumena 9, 12). Puncte de vedere similare cu ale lui Tertulian și Hipolit găsim la Clement Alexandrinul (Pedagogul 2, 10, 96) și Minucius Felix (Octavius 30, 2). În „Scrisoarea către Diognet”, perlă a literaturii creștine din primele trei secole, se arată că una dintre notele care deosebesc pe creștini de necreștini este aceea că ei nu-și ucid pruncii: „Se căsătoresc precum fac toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți” (III, 6).
În secolul al IV-lea, mai mulți Sfinți Părinți prezintă punctul de vedere al Bisericii cu privire la avort. Între aceștia, amintim pe Sf. Grigore de Nyssa (De hom. op. 29, In Canticum, 8), Sf. Efrem Sirul (Discurs despre teama de Dumnezeu, 10), Sf. Ioan Hrisostom (In Rom. 24, 4), Lactanțiu, Ambrozie, Ieronim și alții. Sf. Vasile, spre exemplu, spune că femeia care omoară fătul va fi pedepsită pentru crimă (Ep. 188, 8; can. 2).
Sinodul de la Elvira (305-306) hotărăște excomunicarea femeii care a avortat, ea neputând să se împărtășească decât pe patul de moarte (Canoanele 63, 68). Sinodul Quinisext (692), prin canonul 91, oprește de la Împărtășanie pe o durată de 10 ani femeile care dau și pe cele care primesc medicamente avortive.
Din cele de mai sus reiese că avortul a fost o practică străină creștinismului, cunoscută într-o lume în care nu exista nici teamă, nici iubire de Dumnezeu. Toți Sfinții Părinți semnalează că, în orice fază ar fi produs, avortul rămâne pruncucidere. Prin el, se încalcă porunca divină: „Să nu ucizi” (Ieșire 20, 13). El este cu atât mai grav, cu cât constituie uciderea unei ființe umane aflată în imposibilitatea de a se apăra.
Din textele prezentate mai sus reiese că Biserica a considerat totdeauna drept păcat foarte grav, egal cu avortul în gravitate, și luarea de medicamente cu scop avortiv. Prin urmare, tot atât de grave ca și avortul chirurgical sunt barierele mecanice (steriletul și anumite pilule, inclusiv RU 486) prin care se urmărește împiedicarea nidării ovulului fecundat pe pereții uterului (acestea sunt tot practici avortive) și medicamentele contraceptive, care, la rândul lor, au consecințe negative pentru trupul femeii.
Avortul și toate practicile avortive sunt păcate grele pentru că:
a) prin ele se ucide o ființă umană: copilul;
b) prin ele sunt afectate vocația și demnitatea femeii;
c) ele prezintă riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii și morții premature a mamei și a femeii tinere.
Femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie desconsiderată și umilită în ceea ce îi este specific, anume feminitatea și calitatea de mamă.
Demnitatea și sănătatea femeii sunt afectate deopotrivă de folosirea pilulelor pe bază de hormoni în vederea infecundității. Efectele nefaste, grave ale acestora nu sunt evidente imediat, dar sunt certe. Fiind substanțe care acționează hormonal asupra trupului femeii, urmările lor sunt negative. Este impresionantă lista bolilor cauzate, mai curând sau mai târziu, femeilor care au utilizat medicamente avortive sau contraceptive (care, toate, sunt preparate pe bază de hormoni).
Cu titlu de exemplu, semnalăm că, între anii 1977-1988, în Anglia s-a făcut un studiu pe 200.000 de femei, privind efectul folosirii pilulelor anticoncepționale pe bază de hormoni. S-a constatat că procentul deceselor cauzate de afecțiuni cardio-vasculare a fost cu 40 % mai mare la femeile care au folosit asemenea pilule față de cele care n-au folosit. Riscul accidentelor cerebrale a fost de 6,5 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele. Pericolul infecțiilor pelviene a fost de 7 ori mai mare la femeile care au folosit pilulele față de cele care nu le-au folosit; în aceeași proporție a crescut și riscul sterilității.
Din cele prezentate mai sus reiese că avortul, tratamentele cu scop avortiv sau contraceptiv sunt păcate grele care ucid ființe umane, împiedică procesul firesc al procreării ființelor omenești, afectează și pun în pericol demnitatea și viața femeii tinere și în cele din urma, ne exclud din Împărăția lui Dumnezeu spre care năzuiesc creștinii.
Din nefericire, practicile avortive (și contraceptive) sunt o realitate a lumii contemporane secularizate. In numele „ fericirii” imediate și al comodității se ucid generații de oameni și moare femeia tânără, mamă sau nu. Biserica nu poate fi indiferentă la această realitate îngrijorătoare și tragică, întreținută de instituții care se intitulează uneori „caritative”, „umaniste” și chiar „medicale”.
Societatea secularizată contemporană aduce justificări diverse ale avortului, justificări de cele mai multe ori de ordin medical și social. Fiind în lume, Biserica nu este indiferentă și nu poate fi nici derutată cu privire la motivele privind tendințele de justificare a avortului.
Prin urmare,
a) Dacă viața mamei este pusă realmente în pericol prin sarcină sau naștere, ar trebui să fie acordată prioritate vieții femeii, nu pentru că viața ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită relațiilor și responsabilităților față de alte persoane, care depind de ea.
b) În cazul în care investigația genetică descoperă un copil nenăscut anormal, recomandarea este de a naște copilul, respectându-i dreptul la viață, dar decizia o va avea familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoștință de către medic și de către duhovnic toate implicațiile morale și de întreținere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificației mântuitoare a prezenței unei ființe handicapate în viața fiecărei persoane și în viața comunității.
c) Riscul avortului datorat violului sau incestului trebuie evitat mai întâi la nivelul educării cu privire la necomiterea acestor păcate. În cazul în care starea de graviditate s-a produs, copilul va trebui să fie născut și, după caz, înfiat sau adoptat.
d) Avortul nu poate fi niciodată justificat, moral, de starea economică a familiei, de neînțelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului fizic.
Pentru prevenirea acestor grave păcate se consideră că este nevoie de un intens proces de mediatizare a gravității păcatului avortului (luându-se în calcul toate aspectele lui medicale, psihologice, sociale, religioase). Societatea trebuie să ofere soluții concrete pentru promovarea vieții în familie. Biserica trebuie să întreprindă un întreg efort de educare a omului de azi cu privire la scopul iubirii dintre bărbat și femeie. Activitatea pastorală a preotului privind tineretul trebuie intensificată. Biserica va trebui să sensibilizeze toți factorii care au ca obiect educarea populației sau se îngrijesc de sănătate; omul trebuie educat cu privire la ce înseamnă adevărata tandrețe și dragoste, trebuie educat să promoveze viața prin naștere de copii și prin creșterea lor în familie.
Factorii de decizie politică și administrativă trebuie sensibilizați să favorizeze crearea condițiilor ca femeia să nu mai fie umilită, ca obiect de plăcere, nici ca ea însăși să se complacă în umilire, considerând această stare ca fiind normală.
