structura-bor > Istoric BOR > II. Biserica Românească în secolele VII-XI

II. Biserica Românească în secolele VII-XI

În jurul anului 600, întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbușit sub presiunea triburilor avaro-slave. Prin așezarea slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile daco-romanilor din nordul Dunării cu populațiile romanizate din sudul ei au slăbit. Dar procesul de romanizare și încreștinare fiind încheiat, strămoșii noștri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiți să conviețuiască. Iar credința creștină - ca formă superioară de manifestare spirituală - au reușit să o impună și popoarelor migratoare așezate la noi, ea devenind astfel un factor de cultură și de civilizație în rândul acestora. În schimb, slavii au reușit să impună limba slavă în cultul Bisericii noastre - începând cu secolul al X-lea – și care s-a menținut până în secolul al XVII-lea. 

 

Știrile privitoare la viața bisericească a românilor, după anul 600, sunt destul de lacunare. Continuitatea unei vieți creștine este atestată însă de descoperirile arheologice: șase bisericuțe rupestre într-un masiv calcaros la Basarabi - jud. Constanța, desigur o așezare mănăstireasca (secolele IX-XI, după unii istorici chiar din secolele IV-XII), fundațiile a doua biserici în nordul Dobrogei, una la Niculițel (secolele X-XII), alta la Garvan (fosta Dinogeția) din aceeași perioadă. În jurul celei din urmă s-au descoperit resturi de pictură, la care se adaugă numeroase obiecte de cult creștine între care și bucăți dintr-un clopot, cel mai vechi cunoscut la noi în țară. O serie de cruci-relicvar și chiar matrițe pentru confecționarea crucilor s-au descoperit în diferite părți ale țării, inclusiv dincolo de Prut. Fundațiile de biserici s-au descoperit la Dabaca, la cca. 30 km Nord Vest de Cluj-Napoca (secolele X-XI), altele sub bisericile catolice de mai târziu din Alba Iulia și Prejmer, jud. Brașov și altele.

Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuității românilor ortodocși pe aceste meleaguri, ci constituie și indicii sigure pentru existența unor episcopi români. Probabil, în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis, distrus de avari și slavi, va fi luat ființă altul, în nordul Dobrogei, poate la Dinogeția - Garvan, unde s-au descoperit biserica și multe obiecte de factură creștină. Nu este lipsit de interes să menționăm că în secolele XI-XIV exista o "episcopie a vlahilor" în sudul Dunării (pe teritorii aparținătoare azi Bulgariei și Iugoslaviei), iar după 1185-1186 a luat naștere o Arhiepiscopie vlaho-bulgara la Târnovo, în cadrul statului "vlaho-bulgar" de la Târnovo, creat atunci.

În teritoriile intracarpatice, din secolele IX-X, poate chiar mai de mult – o dată cu cristalizarea primelor formațiuni politice cunoscute (Gelu în Transilvania propriu-zisă, se pare cu centrul la Dăbâca, Menumorut în Bihor și Arad, Glad în Banat, altul în jurul orasului Alba-Iulia), locul horepiscopilor și al episcopilor misionari a fost luat de episcopii propriu-ziși (eparhioți). Cu alte cuvinte, în noua situație politică, cu conducători care își aveau reședința într-o cetate, instituția horepiscopilor s-a dovedit necorespunzătoare, întrucât fiecare conducător politic voia sa aibă în "cetatea" sa un episcop, care să-și întindă cârmuirea peste preoții și credincioșii din formațiunea politică respectivă. Astfel de episcopii ortodoxe românești au putut exista la Dăbâca - centrul stăpânirii lui Gelu Romanul, la Alba-Iulia, pe lângă conducătorul politic de acolo, la Biharea - centrul stăpânirii lui Menumorut, la Morisena, pe lângă ducele Glad. Într-o diplomă a împăratului Vasile II Bulgaroctonul al Bizanțului (976-1025) din anul 1020, era  menționat un "castru episcopal" la Dibiscos, probabil vechiul Tibiscum din timpul romanilor (Jupa - Caransebeș, după alții Timișoara de azi).

După cucerirea Transilvaniei de către Regatul catolic maghiar (secolele XI-XIII), în locul vechilor formațiuni politice românești s-au creat așa-numitele "comitate" (Bihor, Alba, Hunedoara etc.). Același lucru s-a întâmplat și cu instituțiile bisericești ale românilor, adică în locul episcopiilor ortodoxe de aici au luat naștere episcopii catolice maghiare. Deci, o data cu crearea comitatului Bihor, cu reședința în Biharea, în locul episcopiei ortodoxe s-a creat o episcopie latină, mutată mai apoi la Oradea, unde a rămas până aproape de zilele noastre, fapt recunoscut și de unii istorici maghiari. Tot așa, sediul comitatului Alba a fost stabilit în Alba-Iulia, unde s-a creat și o episcopie romano-catolica, existentă până azi, în locul celei ortodoxe. Episcopia catolică de Morisena (Cenad) a fost creată de regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei, în anul 1038, după ce a cucerit cetatea de la principele Ohtum sau Ahtum (tot aici a adus și călugări latini în mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul ). Deci, episcopiile catolice din Transilvania au luat ființă pe locul vechilor scaune episcopale - sau horepiscopale - ortodoxe de la Biharea (Oradea), Alba-Iulia și Morisena - Cenad. Fenomenul înlocuirii unor biserici și mănăstiri ortodoxe cu altele, catolice, poate fi urmărit și în alte părți ale Transilvaniei.

În ciuda acestor schimbări și a politicii de catolicizare a românilor dusă de regii Ungariei, de multe ori instigați de papă, organizarea bisericească a românilor ortodocși a supraviețuit. De pildă, într-o scrisoare a papei Inocențiu III către arhiepiscopul de Calocea, din 1205, era menționată o episcopie ortodoxă "pe moșiile fiilor cneazului Bâlea". Episcopia respectivă putea fi ori în părțile Bihorului ori ale Hunedoarei, unde existau cneji cu acest nume, unii dintre ei ctitori de biserici.

O organizație bisericească superioară la românii transilvăneni este sugerată de însăși existența unor mănăstiri ortodoxe din secolele XI-XIV. În afară de bisericile de la Dăbâca, sunt atestate documentar mănăstirile de la Morisena, la începutul secolului al XI-lea, de la Meseseni, în satul Moigrad-Salaj, de la Hodoș - jud. Arad, câteva biserici rupestre în părțile Silajului și la Cheile Cibuui, în jud. Alba etc. În 1204 regele Emeric al Ungariei informa pe papa Inocențiu al III-lea, că unele biserici "ale călugărilor greci", adică ortodocși, din regatul său, se ruinează "din lipsa de grijă a episcopilor diecezani și din pricina acelor greci înșiși". Înseamnă că în Transilvania ființau - încă din secolul al XII-lea - puternice nuclee de viață monahală ortodoxă, care presupun și existența unor ierarhi ce îndrumau întreaga activitate bisericească.

În afară de acestea, în toată Transilvania existau numeroase biserici românești de piatră, din care unele dăinuiesc până astăzi, cele mai multe în județul Hunedoara, ctitorii ale cnejilor români din acele locuri: Densus (menționată mai sus, refăcută în secolul al XIII-lea), Streisângeorgiu (secolul al XII-lea) - cu fresce din 1313-1314 și cu o inscripție în care sunt menționați preotul Nanes și zugravul Teofil, refăcută în 1408-1409 de cneazul Candres și soția sa Nistora , Strei, Sântămăria Orlea, Cetatea Coltului, Gurasada (toate din secolul al XIII-lea), Ostrov, Sânpetru, Nucșoara, Peșteana, Leșnic, Criscior, Ribița, mănăstirea Prislop (toate din secolul al XIV-lea), iar în alte părți ale Transilvaniei: mănăstirea Râmeți - jud. Alba (secolul al XIV-lea), cu o inscripție din 1377 care consemna numele arhiepiscopului Ghelasie și al zugravului Mihu, Zlatna și Lupșa, în județul Alba, biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului (secolul al XV-lea, pe locul uneia mai vechi), Vad și Feleac, în județul Cluj (secolul al XV-lea) și multe altele. Același lucru se poate spune despre mănăstirile din Banat: Bezdin, Partoș, Lipova, Semlac, Sangeorge, Sredistea Mica, Varadia, Mesici, Voilovita, Cubin, Zlatita, Cusici, Bazias, Ciclova, Ogradena Veche, toate din secolele XIV-XV. În Bihor, cnejii români au ridicat mănăstirea de la Voievozi (secolele XII-XIV), bisericile din Seghiste, Remetea, Tileagd (secolele XIV-XV) s.a. În Maramureș consemnăm mănăstirea Sfântul Mihai din Peri, pusă sub jurisdicția Patriarhiei din Constantinopol în 1391, bisericile din Cuhea, Ieud, Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Sarasau, Barsana etc., toate din secolele XIV-XV. În actele medievale sunt menționați - începând cu a doua jumătate a secolului XIV - numeroși protopopi, preoți și egumeni, care slujeau în bisericile și mănăstirile respective.

Existând atâtea biserici și mănăstiri, precum și egumeni, preoți și călugări, în mod firesc trebuie să admitem că au existat și episcopi care să sfințească bisericile și mănăstirile respective, să hirotonească preoți, să numească protopopi și egumeni. Pentru existența unor episcopi români din Transilvania pledează și numeroasele măsuri de asuprire luate de papi sau de regii maghiari (îndeosebi de Ludovic cel Mare în 1366 și Sigismund de Luxemburg în 1428) împotriva Bisericii ortodoxe românești de aici. Asemenea măsuri nu erau necesare decât împotriva unei Biserici bine organizate și nicidecum împotriva unor creștini izolați și fără cârmuitori bisericești care ar fi putut fi convertiți ușor la catolicism. Toate acestea constituie mărturii sigure asupra continuității elementului românesc ortodox în teritoriile intracarpatice.

Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de știri și despre viața bisericească a românilor de la sud și est de Carpați. Astfel, este atestată documentar o Mitropolie cu reședința la Vicina , localitate identificată de cei mai mulți cercetători cu orașul Isaccea de azi, vechiul Noviodunum, pe malul drept al Dunării, în apropierea Deltei. N-ar fi exclus ca ea să fi fost o continuare a episcopiei pe care am presupus-o, în secolele IX-XII, tot în pârțile de nord ale Dobrogei, la Dinogetia - Garvan. Ierarhii de la Vicina (Teodor, Luca, Macarie, Chiril, Iachint) erau greci de neam, aflați sub jurisdicția directă a Patriarhiei din Constantinopol. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, însemnătatea Vicinei a început să scadă, datorită deselor incursiuni ale tătarilor din nordul Marii Negre. Orașul a ajuns apoi în stăpânirea lui Basarab I, domnul Tarii Romanesti. Ultimul mitropolit de Vicina, Iachint, va fi mutat de domnitorul Nicolae Alexandru Basarab în scaunul de mitropolit al Ungrovlahiei, act recunoscut de Patriarhia Ecumenică în 1359.

O scrisoare a papei Grigorie IX, din 14 noiembrie 1234, făcea amintire de niște "pseudoepiscopi de ritul grecilor", în regiunile de curbură ale Carpaților, în apropiere de Episcopia catolică a cumanilor, înființata cu câțiva ani înainte. Aceștia erau episcopi ortodocși români, deoarece cancelaria papala medievală numea pe toți episcopii ortodocși "pseudoepiscopi" și "greci", indiferent de originea lor etnică. Tot așa, din diploma dată de regele Bela al IV-lea al Ungariei cavalerilor ioaniți, la 2 iunie 1247, în care erau menționate formațiunile politice conduse de voievozii Litovoi pe Jiu, în Oltenia, și Seneslau pe Argeș și cnejii Ioan și Farcaș, ambele în dreapta Oltului, aflăm de existența unor "arhiepiscopi și episcopi", firește tot de neam român. Înseamnă că pe lângă fiecare formațiune politică exista câte un conducător bisericesc.

În Moldova vor fi existat ierarhi ortodocși în "țara bolohovenilor", a "berladnicilor" și a "brodnicilor", amintite în izvoarele medievale. În 1353, un episcop cu numele de Chiril Romanul era amintit la Przemysl, în Polonia, după cum în secolele XI-XIV existase "episcopia vlahilor" din Peninsula Balcanică.
Foto Evenimente
Anul omagial - 2017
Filantropia Bisericii
Hotărâri ale Sfântului Sinod