structura-bor > Istoric BOR > III.a Biserica din Țara Românească și Moldova în Evul Mediu (mijlocul secolului al XIV-lea - 1821)

III.a Biserica din Țara Românească și Moldova în Evul Mediu (mijlocul secolului al XIV-lea - 1821)

În prima jumătate a secolului al XIV-lea a avut loc procesul de unificare statală a formațiunilor politice existente atunci la sud și est de Carpați, sub un singur conducător. Dar o dată cu unificarea cnezatelor și voievodatelor românești de la sud de Carpați într-un singur stat independent - Țara Românească, precum și după formarea celui de al doilea stat - Moldova, la răsărit de Carpați, a avut loc și unificarea bisericească din cele două state românești independente. Deci, în locul mai multor ierarhi, existenți pe lângă fiecare voievod, a fost ales unul singur, purtând titlul de mitropolit. Cu alte cuvinte, procesul de unificare politică a fost urmat, în chip firesc, de unificarea bisericească, așa cum s-a întâmplat și în cazul statelor slave învecinate și cum era în tradiția ortodoxă, ca organizarea bisericească să se adapteze celei politice. 

 

La scurt timp după aceasta, domnii celor două țări au cerut Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol - cea mai înaltă autoritate bisericească în Răsăritul ortodox - să recunoască oficial sau canonic cele două Mitropolii românești, care urmau să stea sub dependenta aceleia. În 1359, Patriarhia a recunoscut oficial Mitropolia Ungrovlahiei sau a Țării Românești, cu scaunul la Argeș și pe unicul ei titular Iachint , până atunci mitropolit la Vicina, în nordul Dobrogei. În 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgoviște, iar în 1668 la București, unde a rămas până astăzi. Între anii 1370 - cca. 1401, în Țara Românească a funcționat o nouă Mitropolie, a Severinului, pentru ținuturile din dreapta Oltului. La începutul secolului al XVI-lea s-au creat Episcopiile Râmnicului și Buzăului , care funcționează până azi. Între anii 1793-1949 a funcționat o Episcopie la Argeș, reactivată în 1990.
 
Mitropolia Moldovei este menționată pentru prima dată în anul 1386. Recunoașterea ei a întâmpinat greutăți din partea Patriarhiei Ecumenice, care intenționa să impună un ierarh grec, pe când țara voia un român. Abia la 26 iulie 1401 a fost recunoscut ca mitropolit moldoveanul Iosif - hirotonit la Halici - înrudit cu domnul țării. Reședința Mitropoliei era la Suceava, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mutată la Iași.

Exista un scaun vlădicesc la Rădăuți, pe lângă biserica Sfântul Nicolae, se pare încă din timpul lui Bogdan întemeietorul (1359 - cca. 1365). Episcopia de Rădăuți a funcționat timp de câteva secole, iar în 1781 a fost mutată la Cernăuți, ca urmare a anexării Moldovei de nord la Imperiul Austriac (1775). În timpul lui Alexandru cel Bun s-a creat o nouă eparhie, la Roman, care există până azi, iar în 1598 a luat ființă a treia eparhie la Huși, care a existat până în 1949, când s-a contopit cu cea a Romanului (a fost reactivată în 1976).

Este necesar să subliniem că în secolele XIV-XVIII Biserica din Țara Românească și Moldova trebuie privită ca o Biserică de stat, oficială - moștenire din Bizanț, - ea deținând un rol important în viața politică a țării și îndrumând întreaga activitate culturală și de asistență socială-umanitară. Deținând un astfel de rol, între mitropoliții Ungrovlahiei s-au remarcat o seamă de personalități, dintre care vom menționa doar câteva nume. În prima jumătate a secolului al XVI-lea au păstorit mitropoliții Maxim Brancovici (cca. 1505 - 1508), retras la mănăstirea Crusedol, din Serbia, ctitoria sa (+1516, trecut de Biserica sârbă în rândul sfinților); Macarie (cca. 1512 - cca. 1521), fost tipograf, care a imprimat primele cărți slavone pe pământ românesc (Liturghierul 1508, Octoihul 1510 și Tetraevanghelul 1512); iar la sfârșitul secolului Eftimie (1594 - 1602), omul de încredere al lui Mihai Viteazul, care l-a trimis în câteva misiuni diplomatice. La începutul secolului al XVII-lea a păstorit mitropolitul Luca din Cipru (1602 - 1629), fost episcop de Buzău (1583 - 1602), un talentat copist-miniaturist, care a fost trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul la principele Transilvaniei și la țarul Rusiei. În timpul lui Matei Basarab au păstorit doi mitropoliți cărturari, Teofil (1636 - 1648), sub care s-au înființat tipografiile de la Câmpulung, Govora, Dealul și Târgoviște, imprimându-se mai multe cărți în slavonește și românește ( Pravila de la Govora în 1640, Cazania de la Govora-Dealu, între1642-1644) și Ștefan (1648 - 1653 și 1655 - 1668), care a tipărit primele cărți de slujbă cu tipicul în românește. În a doua jumătate a secolului consemnăm pe mitropoliții Varlaam (1672 - 1679), care a înființat o noua tipografie la București, ctitorul a trei schituri și Teodosie (1668 - 1672 și 1679 - 1708), sprijinitor al activității cultural-artistice sub domnitorii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu ( Biblia de la București din 1688 s. a.). Un loc aparte în istoria Bisericii și a culturii românești ocupă mitropolitul Antim Ivireanul (1708 - 1716), originar din Iviria sau Gruzia (canonizat în 1992), unul din marii ierarhi cărturari, îndrumătorul tipografiilor din București, Snagov, Râmnic și Târgoviște, în care s-au imprimat peste 60 de cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă. El este ierarhul care a desăvârșit procesul de românizare al slujbelor bisericești, autorul cunoscutelor "didahii", ctitorul mânăstirii "Toți Sfinții" din București. În secolul al XVIII-lea, consemnăm pe mitropoliții Daniil (1719 - 1731), Neofit Cretanul (1738 - 1753), originar din insula Creta, Grigorie II 1760 - 1787), Dositei Filitti (1793 - 1810), îndrumători ai activității cultural-tipografice și alții.

La Râmnic consemnăm pe episcopii Damaschin Dascalul (1708 - 1725), Climent (1737 - 1748), ctitorul câtorva schituri și biserici de mir, Grigorie Socoteanu (1748 - 1764), Chesarie (1774 - 1780) și Filaret (1780 - 1792), care au continuat acțiunea de traducere și tipărire de cărți în limba română. La Buzău s-au remarcat episcopii Serafim (1648 - 1668), Grigorie (1668 - 1691), ctitorul schitului Golesti, moldoveanul Mitrofan (1691 - 1702), care a pus bazele tiparniței de acolo, Cosma Popescu (1763 - 1787), ajuns apoi mitropolit, Constandie Filitti (1793 - 1819), iar la Argeș primul episcop Iosif (1793 - 1820), alt mare cărturar și ctitor de lăcașuri sfinte.

Între mitropoliții moldoveni s-au impus Teoctist I (1453 - 1478) și Gheorghe (1478 - 1508), amândoi păstorind în timpul lui Ștefan cel Mare, Teoctist II (1508 - 1528), ierarh cărturar, Teofan I (1530) și Grigorie Roșca (1546 - 1551, +1570), care au contribuit la împodobirea Voronețului cu picturi în interior și exterior, Gheorghe Movilă (1588 - 1591 și 1595 - 1605), ctitorul Mânăstirii Sucevița, Anastasie Cruimca (1608 - 1617 și 1619 - 1629), ultimul mare miniaturist moldovean, ctitorul Mânăstirii Dragomirna și fondatorul unui spital la Suceava. În timpul lui Vasile Lupu a păstorit marele mitropolit Varlaam (1632 - 1653, +1657), cunoscutul cărturar care a tipărit Cartea româneasca de învățătură sau Cazania din 1643 și alte lucrări. În a doua jumătate a secolului, reținem numele mitropolitului Dosoftei (1671 - 1674 și 1675 - 1686), primul mare poet român ( Psaltirea în versuri, 1673), primul mare prozator (Viata și petrecerea sfinților , 4 vol. 1682 - 1686), primul traducător din dramaturgia universală (drama Erofili , rămasa în manuscris) și cel ce a tipărit pentru prima oară în Moldova cărți de slujbă în românește (Liturghierul în 1679 și 1683, Molitvelnicul în 1681). În secolul al XVIII-lea s-au impus, prin activitatea lor, mitropoliții Iacob Putneanul (1750 - 1760), om de cultură, sprijinitor al aspirațiilor sociale ale poporului, Gavriil Calimachi (1760 - 1786), care, deși român, a fost mitropolit al Salonicului, Leon Gheuca (1786 - 1788) și Iacob Stamati(1792 - 1803), toți îndrumători ai activității cultural-tipografice.

La Roman consemnăm pe episcopii Macarie (1531 - 1548 și 1551 - 1558), autorul unei Cronici în limba slavonă, ctitorul Mânăstirii Rașca, Pahomie (1707 - 1713), ucenic al Sfântului Dimitrie, mitropolitul Rostovului, ctitorul Schitului Pocrov, Ghedeon (1734 - 1743), ctitorul Mânăstirii Sihăstria etc.

La Rădăuți au păstorit, între alții, Ioanichie(1472 - 1504), în timpul lui Ștefan cel Mare, Eftimie (1558 - cca. 1561), autorul unei Cronici în limba slavona, Isaia (cca. 1564 - 1577), cărturar, trimis în misiuni diplomatice, Teodosie Barbovschi (1598 - 1605), devenit, pentru scurt timp mitropolit, Efrem (1608 - 1613 și 1616 - 1623), copist de manuscrise în limba slavona, Dosoftei Herescu (1750 - 1789), cu o păstorire îndelungată, sub care scaunul episcopal s-a mutat la Cernăuți. La Huși, consemnăm pe primul episcop Ioan (1598 - 1605) și pe Inochentie (1652 - 1782) care a condus o delegație moldoveană la țarina Ecaterina a II-a a Rusiei.
      
Menționam aici și faptul că teritoriile românești ocupate de turci și transformate în raiale (Giurgiu, Turnu, Tighina, Brăila), au fost scoase de sub conducerea ierarhilor munteni și moldoveni și organizate într-o unitate bisericească aparte, sub numele de Mitropolia Proilaviei(Brăilei), cu sediul la Brăila (uneori în alte părți), în frunte cu ierarhi greci, sub jurisdicția directă a Patriarhiei Ecumenice. A funcționat de la sfârșitul secolului al XV-lea până în 1828. Credincioșii ortodocși români din Dobrogea au ajuns sub cârmuirea mitropoliților greci de la Brăila, până în 1828, și de la Dristra (Silistra) până în 1878.

Paralel cu aceste instituții bisericești superioare, s-a dezvoltat și viața monahală. Știri despre existența acesteia avem încă din secolele IV-VI (Sfântul Ioan Casian, Cuv. Dionisie Exiguul, "călugării sciți", bisericuțele de la Murfatlar), continuând cu mănăstirea de la Morisena, la începutul secolului al XI-lea, cu așezările monahale rupestre de la Cheile Cibinului (jud. Alba) și din părțile Sălajului (Moigrad, Jac, Creaca, Brebi). Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, o dată cu organizarea statelor românești independente și a mitropoliilor lor, domnii țării, unii dintre marii boieri și dintre ierarhi au ridicat numeroase biserici, schituri și mănăstiri. Unele dintre ele există până azi, altele au dispărut. Un rol însemnat în reorganizarea vieții monahale de la noi a avut Sfântul Nicodim (+1406), un aromân din Prilep (Serbia), călugărit la Muntele Athos, care a ridicat Mănăstirile Vodița (lângă Turnu Severin) și Tismana (jud. Gorj), cu ajutorul material al domnitorilor de atunci. În același timp, Mircea cel Bătrân a ctitorit Mănăstirile Cozia pe Valea Oltului și Cotmeana, în părțile Argeșului. În primele decenii ale secolului al XV-lea, s-au ridicat Mănăstirile Nucei, Snagov, Glavacioc, Comana, și altele. Dintre bisericile de mir, notăm pe cea cu hramul Sfântul Nicolae sau "domnească" de la Curtea de Argeș, pe la mijlocul secolului al XIV-lea.

În Moldova, consemnăm Mănăstirea Neamț, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pe locul uneia mai vechi, iar la începutul secolului următor Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun, Ițcani, Horodnic, Bohotin, apoi Vărzărești și Căpriana, dincolo de Prut etc. În a doua jumătate a secolului, notăm ctitoriile lui Ștefan cel Mare (1457 - 1504): Mănăstirile Putna, Voroneț, Dobrovaț, Tazlău, Sfântul Ilie, precum și bisericile din Borzești, Vaslui, Războieni, Piatra Neamț, Huși, Botoșani, Dorohoi, Hârlău, Reușeni și altele, existente până azi.

Secolul al XVI-lea cunoaște un alt șir lung de ctitorii domnești și boierești în Țara Românească: Dealu și Govora ale lui Radu cel Mare, Argeș a lui Neagoe Basarab, Viforâta, Sfânta Troiță (Radu Vodă) din București, apoi ctitoriile boierești: Brâncoveni, Strehaia, Caluiu, Gura Motrului, Stănești, Bucovăț (Coșuna), Cernica, ctitoriile vlădicești de la Izvorani și Olteni etc. În Moldova au fost ridicate acum ctitoriile voievodale de la Probota, Râșca, Moldovița, catedrala episcopală din Roman și câteva biserici de mir, toate ale lui Petru Rareș, Slatina și Pângărați ale lui Alexandru Lapușneanu, Agapia, Galata și Hlincea ale lui Petru Vodă Șchiopul, Sucevița familiei Movileștilor, apoi ctitoriile boierești de la Humor, Cosula, Golia (în Iași) și altele.

Secolul al XVII-lea este cel mai bogat sub raportul ctitoriilor. S-au ridicat acum numeroase mănăstiri și biserici de către domnii celor două țări, de mitropoliți și episcopi, de mari dregători, de călugări și preoți de mir, de locuitori ai târgurilor și credincioși țărani. Între marile ctitorii de acum trebuie să fie consemnate mănăstirile: Arnota, Sadova, Căldărușani, Maxineni, Plătărești, Strehaia, Plumbuita, Slobozia și câteva biserici de mir, toate ctitorite de Matei Basarab, apoi Hurezi, Sfântul Gheorghe Nou din București și un număr de biserici noi la mănăstirile mai vechi (Brâncoveni, Mamul s. a.), cât și unele biserici de mir, ctitorite de Constantin Brâncoveanu. Tot în acest secol s-au ridicat și ctitoriile brâncovenești de la Dintr-un lemn, Mărgineni, Bradu, Polovragi, Jitianu, Cornet, Aninoasa, apoi ctitoriile familiei Cantacuzinilor: Adormirea din Râmnicu Sărat, Zlătari și Colțea din București, Sinaia și Poiana, ca și ctitoriile vlădicești: Trivale de lângă Pitești, Turnu, pe Valea Oltului și Antim din București.

În Moldova, numărul ctitoriilor a fost mai redus, dar mai valoroase sub raport arhitectonic-artistic: Secu, ctitoria părinților cronicarului Grigorie Ureche, Dragomirna mitropolitului Anastasie Crimca, Bârnova din Iași și Buhalnița ale lui Miron Barnovschi, Sfinții Trei Ierarhi și Golia din Iași și câteva biserici de mir, ale lui Vasile Vodă Lupu, Cetățuia din Iași a lui Gheorghe Duca, precum și câteva ctitorii boierești.

În secolul al XVIII-lea, deci în timpul regimului "fanariot" (1711/1515 - 1821), s-au ridicat puține ctitorii domnești: Văcărești a lui Nicolae Mavrocordat (demolată în 1986), Sfântul Pantelimon (demolată tot atunci), Sfântul Spiridon Nou, toate în București, Precista și Proorocul Samuil din Focșani. În schimb, numărul bisericilor de mir și al mănăstirilor ctitorite de boieri a fost în creștere.

Altele au fost ctitorite de ierarhi, preoți de mir, călugări și călugărite ca Pocrov, Sihastria, Horecea, Varatec în Moldova, Harbovat, Harjauca, Saharna, Cindruta, Curciri, Japca, Surnceni, Dobrușa, dincolo de Prut: mănăstirile Stavropoleos (în București), Lainici, Pasărea, Ghighiu în Țara Românească; unele erau zidite de călugării ardeleni, ca Suzana, Pedeal, Cheia, Stânișoara, în Țara Românească, Cocoș în Dobrogea.

În toate aceste mânăstiri s-a desfășurat o intensă activitate cultural-artistică. Sunt cunoscute "școlile de copiști" din secolul al XV-lea de la mânăstirile Neamț (cu Gavriil Uric și Teodor Mărășescu) și Putna, iar la începutul secolului al XVI-lea "școala" de la Dragomirna, îndrumata de Mitropolitul Anastasie Crimca. În incinta mânăstirilor și a centrelor eparhiale au fost scrise primele letopisețe și cronici de la noi: Pomelnicul de la Bistrița Moldovei (secolul al XV-lea), Letopisețul de la Putna (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Cronicile episcopilor Macarie al Romanului și Eftimie al Rădaăuților și a călugărului Azarie (secolul al XVI-lea), toate în limba slavona, apoi Cronica universală a călugărului Mihai Moxa din Țara Românească (prima jumătate a secolului al XVII-lea) în românește.

Primele tipografii de la noi (Dealu, Târgoviște, Colentina-București, Govora, Câmpulung, Iași, apoi la București, Buzău, Snagov, Râmnic, Mânăstirea Neamț) au lucrat în incinta unor mănăstiri sau la centrele eparhiale, iar primii meșteri tipografi au făcut parte din cler: ieromonahul Macarie, diaconul Coresi din Târgoviște, stabilit în Brașov, ieromonahul Mitrofan, viitor episcop la Huși și la Buzău, Antim Ivireanul, viitorul mitropolit și alții.

Primele școli slavone și românești au luat ființă în incinta mânăstirilor, apoi a bisericilor de mir, pregătind dieci pentru cancelariile domnești sau copiști de manuscrise; la fel și primele școli medii (Colegiul de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași) și superioare (Academia de la Sfântul Sava din București). în secolul al XVIII-lea au luat ființă școli noi, la toate centrele eparhiale, dar și pe lângă mânăstiri și biserici: Colțea, Sfântul Gheorghe Vechi, Antim și Domnița Balașa din Pitești, Barnovschi, Sfânta Vineri și Sfântul Nicolae din Iași. În câteva mănăstiri s-au înființat școli speciale pentru pregătirea clerului, la Putna, Obedeanu din Craiova, Antim din București, iar în 1803 s-a înființat Seminarul de la Socola-Iași.

În toate mănăstirile mari s-au desfășurat și însemnate activități artistice, concretizate în confecționarea de veșminte și vase liturgice, broderii, sculpturi în lemn, icoane, chiar în pictarea unor biserici și trapeze de către călugări etc.

Multe mânăstiri au îndeplinit un însemnat rol social-umanitar. Încă din secolul al XV-lea, mănăstirile mari dispuneau de "bolnițe", în care erau îngrijiți călugării bătrâni și bolnavi, dar și unii credincioși: Putna (secolul al XV-lea), Argeș, Bistrița din Oltenia, Cozia (secolul al XVI-lea), Dragomirna, Sadova, Hurezi (secolul al XVII-lea), Colțea și Antim din București, Sfântul Pantelimon, lângă București, Sfântul Spiridon din Iași, Proorocul Samuil din Focșani, Precista Mare din Roman, Neamț, Cernica (secolul al XVIII-lea) și altele. Toate au desfășurat o frumoasă activitate filantropică.

În Evul Mediu, Biserica Ortodoxa Română a susținut și alte Biserici creștine, mai ales pe cele din țările căzute sub dominație otomană, prin tipărirea de cărți în limbile greacă, arabă și gruzină, dar mai cu seamă prin numeroasele ajutoare materiale acordate aproape o jumătate de mileniu bisericilor, școlilor și așezămintelor de asistență socială din Balcani și Orientul Apropiat. În Țara Românească și Moldova au funcționat câteva tipografii grecești sprijinite de domnii și ierarhii români, la Cetățuia, București, Snagov, Râmnic, Târgoviște și Iași. Antim Ivireanul a imprimat două cărți greco-arabe pentru arabii ortodocși din Patriarhia Antiohiei, ca apoi tiparnița cu caractere arabe sa fie dăruită de Constantin Brâncoveanu patriarhului Atanasie Dubas, care a instalat-o la Alep, în Siria. Alte cărți arabe s-au tipărit la Iași și București, în secolul al XVIII-lea. Unul din ucenicii lui Antim Ivireanul, Mihail Ștefan, a fost trimis la Tbilisi, unde a tipărit cărți în limba georgiană. În 1806 s-a tipărit la Râmnic prima carte în limba bulgară, în 1828 prima ediție a Tetraevanghelului în limba bulgară, la București, cu ajutorul mitropolitului Grigorie Dascălul, iar în 1824 primul Abecedar bulgar la Brașov. Tipăriturile slavone ale lui Macarie, Filip Moldoveanul, diaconul Coresi și ale meșterilor tipografi din veacul al XVII-lea au cunoscut o largă difuzare în țările slave sud-dunărene, unde nu existau tipografii. Tineri greci și de alte neamuri au învățat în Academiile grecești din Iași și București, mulți beneficiind de burse acordate de domnii români. Zeci de școli grecești - din Constantinopol, Athos, Ianina, Seres, Trapezunt, Smirna, din Alexandria - au fost subvenționate de domnii celor doua țări romanești, mai ales în secolul al XVIII-lea.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, actele timpului ne oferă știri prețioase despre contribuția Țării Romanești și a Moldovei precum și a Bisericii românești la susținerea celor 20 de mănăstiri mari și a multor schituri din Muntele Athos (Cutlumuș, numita și "marea lavra a Țării Românești", Zhografu, Dionisiu, Dohiariu, Hilandar, Iviron, Pantocrator s. a.). Cu ajutor românesc s-au zidit aici biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, la care se adaugă daniile în bani, manuscrise, carți, icoane, veșminte și vase liturgice, dintre care multe se găsesc până și în bibliotecile și muzeele Athosului. Domnii români le-au acordat numeroase moșii, păduri, vii, bălți cu pește, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând din secolul al XVI-lea, când s-au făcut primele "închinări" de mănăstiri și schituri românești către mănăstirile de la Athos. De aceleași beneficii s-au bucurat Mânăstirea Sfânta Ecaterina s. a.). Cu ajutor românesc s-au zidit aici biserici noi, paraclise, turnuri de veghe, la care se adaugă daniile în bani, manuscrise, carți, icoane, veșminte și vase liturgice, dintre care multe se găsesc până și în bibliotecile și muzeele Athosului. Domnii români le-au acordat numeroase moșii, păduri, vii, bălți cu pește, mori, prăvălii, venituri la vamă, mai ales începând din secolul al XVI-lea, când s-au făcut primele "închinări" de mănăstiri și schituri românești către mănăstirile de la Athos. De aceleași beneficii s-au bucurat Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, ctitoria împăratului Justinian, mânăstirile de pe stâncile Meteore în Grecia Centrală, câteva biserici din Ianina, Sfanta Lavra din Peloponez, Sfântul Ioan Botezătorul din Sozopole (ctitoria lui Aron Voda al Moldovei), Mega Spileon din Ahaia, câteva mânăstiri din insulele Cipru, Patmos, Rhodos, Paros, Halchi, Patriarhiile din Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (se cunosc zeci de patriarhi și nenumărați alți ierarhi greci veniți în țările noastre după "milostenie"). Aceste danii românești au continuat până la secularizarea averilor mânăstirești din anul 1863, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, contribuind la supraviețuirea Ortodoxiei sub dominația otomană, la promovarea culturii grecești și la cultivarea spiritului național elen, care a dus la marele război de eliberare națională a grecilor din anii 1821 - 1828.

Țările Române au ajutat și câteva așezăminte bisericești din Serbia (mănăstirile Crusedol, Lopusnia, Deciani, Sopociani, Hopovo, Milesevo, Lipovina), din Bulgaria: Mănăstirea Kremikovski, zidită de domnitorul muntean Radu cel Mare, bisericile din Svistov și Vidin, ridicate de domnitorul Matei Basarab, Mânăstirea Rila.

Alte locașuri de închinare s-au zidit în Ucraina: biserica "moldoveneasca" din Lvov, zidită de Alexandru Lăpușneanu, domnul Moldovei, refăcută de familia Movileștilor, Schitul Mare s. a. în prima jumătate a secolului al XVII-lea, întreaga viață culturală și bisericească a ucrainenilor ortodocși, aflați pe atunci în regatul polon catolic, a fost dominată de personalitatea românului Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1633 - 1646), fiu de domn moldovean, care a întemeiat un colegiu umanist la Kiev, a îndrumat activitatea tipografiilor și a școlilor ucrainene din Kiev, Lutk, Ostrog, a întocmit lucrarea Mărturisirea Ortodoxă, aprobată de un sinod convocat la Iași în 1642.

Ajutoarele și daniile românești consemnate aici au avut un rol pozitiv în istorie, căci, ocrotind Bisericile naționale din țările aflate sub stăpâniri politice străine, era sprijinită însăși lupta acestor popoare pentru cultura proprie și independența națională.
Foto Evenimente
Anul omagial - 2017
Filantropia Bisericii
Hotărâri ale Sfântului Sinod