Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la deschiderea lucrărilor Sesiunii de comunicări științifice sub genericul 'Secularizarea averilor bisericești (1863). Motivații și consecințe', organizată de Patriarhia Română și Academia Română, marți, 12 noiembrie 2013:
La finele anului 2013 se împlinesc 150 de ani de la adoptarea, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a Legii pentru secularizarea averilor mănăstirești, din decembrie 1863, act legislativ semnificativ prin sorgintea și conținutul său propriu-zis, dar și controversat prin urmările sale atât imediate, cât și pe termen lung, în cadrul procesului de transformare statală din perioada modernă a istoriei României.
După cum se știe, în urma unor pregătiri susținute, proiectul legii a fost prezentat, de către Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, Camerei Deputaților la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat și publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie același an.
Problema a cărei rezolvare se urmărea, în primul rând, prin adoptarea acestei legi, avea rădăcini istorice vechi și era generată, mai cu seamă, de modul necorespunzător de administrare și utilizare a veniturilor rezultate din exploatarea moșiilor și a altor proprietăți aparținând mănăstirilor închinate din Țara Românească și Moldova.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI†‘lea, domnitorii și alți ctitori ai unor mănăstiri și schituri din Țările Române le-au închinat pe unele dintre ele, împreună cu proprietățile lor, unor așezăminte bisericești din Răsăritul Ortodox, ca sursă de ajutor pentru creștinii ortodocși aflați îndeosebi sub stăpânire otomană, dar cu obligația menținerii și dezvoltării vieții spirituale și întreținerii locașurilor de cult din țară închinate străinilor.
În realitate, și mai cu seamă în secolele XVIII și XIX, veniturile, bunurile și odoarele bisericești ale mănăstirilor și schiturilor închinate au fost aproape în exclusivitate trimise către Locurile sfinte sau au luat, sub administrarea discreționară a egumenilor, alte destinații, astfel încât mănăstirile închinate au fost constant lăsate neîngrijite, ajungând, cel mai adesea, într-o stare critică sau chiar în stare de ruină.
Față de această situație, după reinstaurarea domniilor pământene în anul 1822, în vremea domniei lui Grigorie Dimitrie Ghica (1823-1828) și a păstoririi ca Mitropolit al Ungrovlahiei a Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul (1823-1829; 1833-1834), încă din anul 1823 s-a luat măsura înlăturării egumenilor greci de la așezămintele închinate și a înlocuirii lor cu egumeni de neam român. Presiuni externe, în special grecești și rusești, au determinat însă, în 1827, revenirea asupra acestei hotărâri și reinstalarea egumenilor greci care au continuat, însă, același mod nefast de administrare.
În perioada deceniilor următoare domnitorii din Principatele Române au adoptat noi măsuri prin care se căuta rezolvarea situației, fără, însă, ca acestea să aibă consecințele dorite. Așa a fost prevederea din Regulamentele Organice, rămasă neaplicată, ca mănăstirile închinate să contribuie cu ¼ din venitul lor la bugetele Principatelor Române, desființarea în data de 31 mai 1863 a Epitropiei Sfântului Mormânt după ce mai fusese o dată desființată în 1845 și, apoi, reînființată, sau fixarea de către domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848) a unui termen de nouă ani pentru repararea mănăstirilor închinate, măsură care n-a fost aplicată. Nici una dintre aceste măsuri nu a fost luată în seamă de către conducătorii mânăstirilor închinate, starea locașurilor de cult ajungând dramatică, după cum arată constatarea din 1858 a unei comisii formate din reprezentanți ai Marilor Puteri din epocă.
Concomitent s-a conturat, însă, și o politică statală îndreptată spre controlul și utilizarea veniturilor provenite din proprietățile așezămintelor bisericești pământene neînchinate. Deși Statul n-ar fi avut dreptul de a se implica în administrarea acestor proprietăți particulare, acest lucru s-a înfăptuit prin așa-numita Casă centrală a Bisericii, caracterizată, în 1860, de Vasile Boerescu, Ministru de Justiție, ca o a doua vistierie a țării, de vreme ce veniturile sale, de 13.391.500 lei, reprezentau circa 1/6 din bugetul Munteniei, cifrat, în același an, la o sumă totală de 84.015.000 lei.
La acea vreme ființau în Muntenia 69 de mănăstiri, 35 dintre acestea fiind închinate, iar în Moldova 122 de așezăminte monahale, dintre care 29 erau închinate. Ponderea proprietăților bisericești raportată la suprafața agricolă și forestieră totală a Principatelor Române era, în Muntenia, de 16,55% pentru cele neînchinate și de 11,14% pentru cele închinate, iar în Moldova de 12, 16% pentru cele neînchinate și de 10,17% pentru cele închinate, totalizând aproximativ un sfert din teritoriul de atunci al României.
Trebuie precizat că în anul 1863, prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești, în fapt nu au fost secularizate numai averile mănăstirilor închinate, ci și averile așezămintelor bisericești neînchinate de toate felurile: mitropolii, episcopii, mănăstiri, schituri etc.
Chiar dacă, prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstirești din 1863, s-a realizat soluționarea de fond a problemei averilor mănăstirilor închinate în afara țării, s-a creat, pe de altă parte, o altă problemă, și anume Biserica Ortodoxă Română a rămas lipsită de mijloacele sale proprii de întreținere, cu atât mai mult cu cât preluarea proprietăților bisericești neînchinate s-a făcut fără a se prevedea în textul legii niciun fel de despăgubire.
În situația nou creată prin secularizarea averilor sale, Biserica poporului român, din susținătoare a operei educaționale și filantropice, a devenit dependentă de sprijinul Statului, care s-a dovedit fie insuficient, fie chiar total absent, în multe cazuri. Arhivele mărturisesc o stare tristă și, din păcate, generalizată a lucrurilor în care solicitările de ajutoare pentru reparații adeseori minore, dar de strictă necesitate, care nu mai puteau fi realizate din fonduri proprii, erau amânate sau chiar refuzate de Ministerul Cultelor pe motivul lipsei de fonduri, deși Statul era beneficiarul secularizării averilor bisericești. O mulțime de biserici ale mănăstirilor secularizate, de mare valoare artistică, au fost lăsate în paragină, iar unele proprietăți secularizate au fost cumpărate de politicieni influenți.
Totuși, o mare parte a terenurilor bisericești secularizate au fost folosite pentru împroprietărirea țăranilor, iar unele edificii bisericești au devenit școli, spitale, sedii administrative, arhive sau penitenciare (ex. Mănăstirea Văcărești). Fostele biserici ale multor mănăstiri secularizate au devenit biserici de mir (de parohie), altele au fost închise sau transformate în depozite. Oricum, organizarea statului modern România s-a făcut în mare parte pe bunurile confiscate de la Biserică.
În ceea ce privește salarizarea preoților de mir și a celorlalți slujitori ai bisericilor, aceasta a fost lăsată, prin Legea comunală din 1 aprilie 1864, pe seama comunelor, deci a primăriilor, iar apoi, prin Legea pentru reglementarea proprietății rurale din 14/26 august 1864 s-a prevăzut acordarea către parohii a unei suprafețe cultivabile de 17 pogoane în Muntenia și de 8 fălci și jumătate în Moldova (respectiv 8,5ha).
Aceste prevederi, dincolo de faptul că ofereau un sprijin insuficient în raport cu necesitățile, ele n-au fost aplicate decât parțial, astfel încât situația Bisericii și a slujitorilor ei s-a înrăutățit foarte mult.
Într-un așa-numit Memoriu despre starea preoților din România și despre pozițiunea lor morală și materială întocmit și publicat în 1888, vrednicul de pomenire episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului, caracterizând cu detalii această grea stare a Bisericii și a slujitorilor ei, spunea: Averile bisericești s-au luat de către stat și veniturile lor se întrebuințează la alte destinațiuni, afară de o minimă parte rezervată încă pentru susținerea unor instituțiuni bisericești, precum episcopiile, seminariile, câteva mănăstiri care și acelea sunt sortite la o curândă desființare; încă mici ajutoare se dau fostelor mănăstiri, reduse la simple biserici comunale, în comunele rurale și urbane... Biserica așadar și cu servitorii ei au rămas pe socoteala primăriilor rurale și urbane. Acestea însă n-au făcut nimic pentru îmbunătățirea stării bisericilor și a preoților.
S-a sperat ca situația să se îmbunătățească printr-o nouă lege specială, care a și fost promulgată în data de 29 mai 1893, sub titlul Legea clerului mirean și a seminariilor. Aceasta prevedea preluarea salarizării preoților de la comune de către bugetul de stat, continuată, oarecum, până astăzi. Dar nici această lege n-a reușit să rezolve grelele probleme cu care se confruntau, în mod real, instituțiile și slujitorii bisericești.
În ceea ce privește menținerea, în deceniile următoare, a situației dificile a unităților bisericești ortodoxe, este semnificativ faptul că, în perioada imediat următoare făuririi, în 1918, a României Mari, Ministrul Cultelor, Alexandru Lapedatu, prezenta o statistică din care reieșea că, la acea vreme, se puteau întreține integral din mijloace proprii abia 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat și 2% din cele ortodoxe ardelene, în timp ce, în aceeași privință, situația pentru alte culte era următoarea: 5% dintre parohiile greco-catolice, 21% dintre cele maghiare unitariene, 23% dintre cele maghiare reformate, 53% dintre cele maghiare catolice și 85% dintre parohiile luterane.
În prezentarea consecințelor Legii secularizării averilor mănăstirești din 1863 nu poate fi omis, pe de altă parte, faptul că, prin coroborare cu Decretul organic pentru reglementarea schimei monahiceștii (Legea călugăriei) din 6/18 decembrie 1864, care, în afara candidaților cu studii teologice superioare, oprea accesul la viața monahală pentru bărbații sub 60 de ani și pentru femeile sub 50 de ani, situația obștilor monahale s-a agravat până acolo că numărul viețuitorilor s-a redus drastic, iar mănăstirile n-au mai fost capabile, o lungă perioadă de timp, să-și îndeplinească, precum odinioară, rolul lor tradițional de vetre de spiritualitate, cultură și artă bisericească. Probabil că din aceste măsuri s-a inspirat și regimul comunist când a adoptat Decretul 410/1959 privitor la viețuitorii mănăstirilor.
În concluzie, relațiile actuale între Statul Român și culte reflectă în mare parte moștenirea ultimilor 150 de ani de istorie națională, având originea în reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care au vizat modernizarea României, iar apoi și asumarea de către Stat a compensării în parte a pierderilor suferite de Biserică prin secularizarea averilor ei.
Regimul comunist a deposedat Biserica de tot ce mai avea în proprietate, cu excepția locașurilor de cult, dar a menținut forme de sprijin financiar din partea Statului pentru toate cultele religioase, atât în ceea ce privește salarizarea personalului bisericesc, cât și în ceea ce privește restaurarea, conservarea și întreținerea locașurilor de cult, cu precădere a monumentelor istorice.
Astăzi, Statul Român susține financiar numai o parte din salariile personalului bisericesc, iar întreținerea, consolidarea, restaurarea și repararea locașurilor de cult și a altor edificii bisericești, care asigură prezența activă a Bisericii în societate și a lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, revin în cea mai mare parte în responsabilitatea comunităților de credincioși, afectați și ei, la rândul lor, de criza economico-financiară cu care se confruntă societatea contemporană.
În acest sens, pentru a ajuta Biserica în multiplele ei activități, este imperios necesară restituirea completă a bunurilor bisericești (terenuri și clădiri) confiscate de regimul comunist.
Având în vedere, așadar, moștenirea și consecințele Legii secularizării averilor mănăstirești din 1863, Patriarhia Română și Academia Română au considerat necesară și binevenită organizarea în comun a acestei sesiuni științifice pentru a marca împlinirea a 150 de ani de la adoptarea acestui act normativ cu implicații majore asupra vieții Bisericii Ortodoxe Române până în zilele noastre.
Adresăm călduroase mulțumiri Academiei Române și personal domnului președinte Ionel Haiduc, precum și domnului vicepreședinte Dan Berindei, pentru această colaborare. Mulțumim, de asemenea, organizatorilor și tuturor participanților. Binecuvântăm desfășurarea lucrărilor, fiind deplin încredințați de faptul că, în acest cadru, se vor putea aduce contribuții noi și semnificative la aprofundarea temei anunțate.
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
