POSTUL - ȘCOALĂ A LIBERTĂȚII DE A SĂVÂRȘI BINELE

'Postul cel bun hrănind inima, odrăslește dum­nezeiește spic de virtuți; pe care să-l dorim întru aceste sfinte zile, primind sfințenie' (Triod, stihira I, cântarea a IX-a, de la Utrenia de marți dimineața din a doua săptămână a Sfântului și Marelui Post)

'Suflete, oprește-ți gura cu postul și cu cuget de pace, și hrănește pe Domnul cu facerea de bine, aducându-I Lui bucatele virtuții, ca niște jertfe bine-mirositoare, și strigă neîncetat: binecuvântați lu­crurile Domnului pe Domnul' (Triod, stihira a 4-a, cântarea a VIII-a, de la Utrenia din Joia brânzei)

'Să ne încingem mijloacele noastre cu omorârea plăcerilor. Să ne împodobim picioarele noastre cu încălțăminte opritoare de la toată calea rea, și să ne sprijinim pe toiagul credinței; să nu râvnim la vrășmașii Crucii Stăpânului, făcându-ne pântecele dumnezeu. Ci să urmăm Celui ce prin post ne-a arătat biruință asupra diavolului, Mântuitorul sufletelor noastre' (Triod, stihira, glasul al IV-lea, de la stihoavna Vecerniei de joi seara din prima săptămână a Sfântului și Marelui Post)

Mentalitatea de consumerism a Occidentului de la jumătatea secolului al XX-lea a considerat postul ca fiind ceva neactual și inutil. În acest sens, chiar ortodocșii au înscris pe agenda Sfântului și Marelui Sinod Ortodox tema: 'Readaptarea normelor privind postul la condițiile lumii moderne' și astfel, de prin anii 1968 până către anul 1980, s-a tot discutat cum să reducem postul. Cum să-l mai simplificăm, mai ales noi, ortodocșii, care suntem Biserica cu cele mai multe perioade de post în timpul anului liturgic? Se știe că la Conciliul Vatican II s-a decis reducerea radicală a postului, încât pos­tul obligatoriu să rămână numai postul din Vinerea Patimilor.

Oarecum influențați de mentalitatea anilor 1960-1970, ortodocșii se aflau și ei într-o anumită tentativă de readap­tare a normelor tradiționale privind postul. Însă, după 1975-1976, s-a produs o schimbare de atitudine, încât în anul 1982, când s-a discutat din nou despre post în comisiile panortodoxe pregătitoare ale Sfântului și Marelui Sinod, nu s-a mai vorbit despre readaptare, ci despre 'Importanța postu­lui astăzi'.

Prin urmare, s-a ajuns la o anumită redescoperire a sem­nificației existențiale a postului pentru viața noastră. Deci postul nu mai pare ca fiind depășit, vetust sau anacronic. Totuși, persistă întrebarea de ce postim? sau de ce ne cere Bise­rica să postim? De ce sunt interzise unele alimente? Am pus în contrast interdicția și libertatea, pentru că libertatea este o dimensiune fundamentală a credinței.

'Unde este Duhul Domnului, spune Sfântul Apostol Pavel, acolo este libertate' (II Corinteni 3, 17). Hristos-Domnul a venit să ne elibereze de păcat și de moarte. Mântuirea în­seamnă vindecare, dar și eliberare de păcat și de moarte.

Dar ne putem întreba: cum ne eliberăm noi prin aceste re­guli de post care par foarte adesea restrictive sau ceva impus? Omul de azi, în general, nu mai prețuiește ascultarea în sine, o ascultare și o supunere oarbă, iar dacă se supune, o face pentru că a cunoscut sensul și folosul unei reguli. Foarte adesea, vir­tutea ascultării a fost pervertită și s-a abuzat de ea, iar în numele ascultării au fost mutilate multe suflete și chiar liber­tatea creștină.

Dar există și o libertate rău înțeleasă care nu e duhovniceas­că, care ne poate mutila și mai rău personalitatea și destinul, poate chiar și mântuirea. Însă, credința creștină ne descoperă libertatea adevărată ca fiind comuniune cu Dumnezeu.

În această perspectivă, patru sunt întrebările la care vom încerca să răspundem pentru a surprinde mai bine relația din­tre post și libertate: Ce este postul? Când se postește? Cum se pos­tește? De ce se postește?

a) Ce este postul?

Postul este o abținere totală sau parțială, liber acceptată, de la mâncare și băutură, sau abținere de la alimente de ori­gine animală (carne, lapte, ouă) și înlocuirea lor cu produse vegetariene pentru o anumită perioadă. Postul, ca abținere totală de la mâncare și băutură, pentru o zi, două, trei sau mai multe, a fost numit în poporul român 'post negru'.

Postul acesta este un post aspru și a fost practicat în Bise­rică de la începuturile sale. La țară, postul total este cel mai greu vara, când trebuie să mergi la prășit sau la cosit. Deși muncești în ziua respectivă, nu trebuie să mănânci nimic, nici să bei apă, ci doar să te rogi și să muncești.

În mănăstirile noastre, în general, se practică acest post aspru în prima săptămână a postului (primele patru zile) și apoi în Săptămâna Mare, Săptămâna Patimilor, înainte de Sfintele Paști.

Dar acest post nu este obligatoriu, ci este facultativ. Ca urmare a unei îndelungi experiențe, Biserica a rânduit ca în perioada de post, doar produsele animale precum carnea, laptele, ouăle și produsele lactate să fie lăsate la o parte, iar omul să se hrănească cu produse vegetale. Există numai două sărbători în care se face dezlegare la pește: Buna Vestire și Floriile (Intrarea Domnului în Ierusalim).

Hrana vegetală din timpul postului are înțeles adânc și folos bogat. Alimentele vegetale pun organismul într-o anu­mită predispoziție pentru rugăciune și pentru priveghere, în timp ce produsele animale, care sunt legate de sânge și grăsime moleșesc organismul sau suscită în el patimi egoiste.

În plus, produsele provenind din plante au adunat prin fotosinteză mai multă lumină. În acest sens, când mâncăm vegetale ne hrănim cu lumină solară asimilată în plante. Iar lumina aceasta din plante devine simbol al luminii harice din Scripturi și din rugăciuni, lumina postului.

De altfel, astăzi, din rațiuni de ordin medical, nu atât religios, a fi vegetarian a devenit o modă, încât prin avioane, restaurante, din ce în ce mai mult se respectă dorința celor ce sunt vegetarieni, adică nu mănâncă niciodată carne. Totuși, postul religios e mai mult decât a fi vegetarian.

Abținerea de la produsele animale nu înseamnă prin ea însăși post, dacă se triplează cantitățile pentru că ajungem iarăși la îmbuibare. În unele țări majoritar ortodoxe, datorită faptului că în timpul postului nu se poate mânca de dulce, unele bucătării s-au specializat și au creat feluri de mâncare atât de delicioase, încât acestea sunt poftite cu mai multă lă­comie decât mâncarea de dulce (carne, ouă și produse lactate).

Mai reținem și faptul că recomandarea produselor vege­tale ca hrană în timpul postului este bazată pe experiență îndelungată, mai ales pe experiența părinților din pustie, și din mănăstiri care au postit mai mult, unii devenind ierarhi și autori ai Sfintelor Canoane. Sfintele Canoane ale Bisericii nu au fost făcute de teoreticieni, ci au fost făcute de asceți, de păstori de suflete, de mari duhovnici, oameni mereu peni­tenți și postitori pentru că se aflau permanent în luptă de înduhovnicire.

b) Când se postește?

Dacă citim în Sfânta Scriptură, vedem că postul însoțea evenimente deosebite sau stări deosebite din viața unei comunități sau din viața unei persoane. Foarte adesea, pos­tul era motivat de boală, sau moartea cuiva, dar și de pocăința, de regretul pentru păcate, de dorința cuiva de a-și schimba felul de a fi, de a gândi, de a acționa. Se postea în general când se produceau cataclisme, când erau situații difi­cile, când comunitatea întreagă era în necaz, fie din cauza calamităților, a invaziilor, a persecuțiilor, a unor boli, în caz de ciumă, și de cutremur. Atunci se cerea iertarea păcatelor și se invoca harul lui Dumnezeu pentru izbăvire de necaz.

De asemenea, în Vechiul Testament se postea când cineva se pregătea pentru o făgăduință, pentru un eveniment mare în viața sa, la începutul unei misiuni, al unui drum, al unei acțiuni importante în care se angaja o persoană sau o comu­nitate credincioasă. Așa de pildă, Moise, înainte de a primi Tablele Legii, a postit 40 de zile pe muntele Sinai. Acest post de 40 de zile al lui Moise va fi reluat apoi de Iisus, înainte de începerea activității Sale mesianice. Postul de 40 de zile dinaintea Paștilor, la care, se adaugă Săptămâna Mare, a fost inspirat de postul lui Moise și mai ales de postul din pustie al Mântuitorului Iisus Hristos.

Postul înseamnă, așadar, pregătire pentru un eveniment mare din viața noastră, pregătirea pentru o activitate sfântă și, mai ales, pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea, înainte de Sfânta Împărtășanie, în Biserica Ortodoxă, în mod obligatoriu, preotul și credinciosul se află în stare de post, deci în starea de jertfă, pentru a se uni cu Hristos, Care Se află pururea în stare de jertfă, adică în stare de dăruire de Sine. Deci, se postește când se cere ceva de la Dumnezeu sau se așteaptă întâlnirea cu El în Sfânta împărtășanie.

Postul care precede marile sărbători - Paștile, Crăciunul -, are această semnificație biblică, de lucrare sfântă pentru întâmpinarea lui Dumnezeu, apropierea de El și unirea cu El prin Sfintele Taine.

Se mai postea în Biblie, în comunitățile credincioase despre care vorbește Scriptura și când se hotăra o rugăciune intensă pentru un act sfânt. Așa, de pildă, vedem în Faptele Apostolilor că, înainte de hirotonia unui diacon, preot sau episcop, comu­nitatea întreagă postea și se ruga.

De asemenea, se postea când surveneau încercări în viața unei persoane sau în viața unei comunități. Sfântul Apostol Pavel spune că a petrecut în nopți de priveghere și post.

Postul, în creștinism, încă din primele veacuri, a fost legat și de comemorarea unor evenimente triste. Se postea miercurea - pentru că Mântuitorul a fost vândut într-o zi de miercuri de către Iuda pentru treizeci de arginți; vinerea - pentru că Mântui­torul a fost răstignit într-o zi de vineri. Dar în Ortodoxie este interzisă postirea în zi de duminică, fiind Ziua învierii. În perioadele de post, duminica este dezlegare la vin și untdelemn.

De asemenea, se postește în plus față de postul Crăciu­nului și al Paștilor, înainte de Adormirea Maicii Domnului, două săptămâni de la 1 august până la 15 august, și o pe­rioadă variabilă înainte de sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, care au fost martirizați.

Mai postim în ziua Sfintei Cruci, 14 septembrie, și în ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, 29 august.

În total, sunt foarte multe zile de post în Ortodoxie. Sunt totuși unele miercuri și vineri când scrie în calendar 'harți', în aceste zile de miercuri și vineri nu se postește. Aceste zile, în general, urmează după marile sărbători. Pentru a nu umbri bucuria mare a sărbătorilor, Biserica, prin iconomie sau pogorământ, a îndulcit regula generală a miercurilor și a vinerilor. Uneori, chiar și înainte de începerea lungilor perioade de posturi, una sau două miercuri și vineri sunt exceptate de la regulă. Se postește, de asemenea, în ajunul sărbătorii Crăciunului și Botezului Domnului.

c) Postul este nu numai material, ci și spiritual, adică postul ochilor, al gurii, al inimii. Lasă să postească nu numai gura ta, ci și ochii tăi, și urechile tale, și picioarele tale, și mâinile tale, și toate membrele corpului tău. Ochii postesc când nu privești cu patimă la lucruri și la persoane. Mâinile postesc când ești curat și lipsit de lăcomie.

Așadar, nu este vorba doar de a ne înfrâna de la carne, a schimba felul de mâncare, ci a ne schimba și comportamen­tul. Schimbarea hranei, a felului de a mânca trebuie să antreneze și schimbarea atitudinilor noastre. Aflăm, astfel, de la profeți că în fața lui Dumnezeu, zilele de post nu erau bine plăcute, dacă cel ce postea nu avea milă de săraci, dacă-i asuprea, dacă nu-i ajuta.

Despre aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din marii părinți duhovnicești ai Bisericii, a spus: 'Cel ce postește și nu face milostenie postește ca să se îmbogățească', cum am zice noi, adună provizii. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune că rugă­ciunea primește aripi către cer dacă este însoțită de post și de milostenie.

d) De ce postim?

Astăzi, nu numai Biserica impune postul, ci și medicii recomandă uneori celor bolnavi regim dietetic. Nutriționiștii și esteticienii impun postul pentru recâștigarea sănătății și frumuseții trupului. Unii postesc, cum se spune, ca 'să-și păstreze linia'.

Desigur, și acest aspect de igienă sau aspect medical este important, dar postul creștin nu se reduce la aceasta, ci are o semnificație mult mai profundă. Ajungem, astfel, la proble­ma libertății, libertatea spirituală care ne face mai iubitori de Dumnezeu și de semeni. Cu cât omul poate iubi mai mult pe Dumnezeu și pe semeni, cu atât este mai liber, cu cât iubește mai puțin pe Dumnezeu și pe semeni, cu atât este mai înro­bit. Iată perspectiva din care se privește postul.

Referatul Sfintei Scripturi despre căderea protopărinților a suscitat cele mai diverse interpretări de-a lungul vremii și rămâne, până astăzi, foarte fascinant și poate chiar intrigant.

Dar ceea ce reținem noi din interpretarea Sfinților Părinți este faptul că Dumnezeu nu a interzis omului de a mânca, în general, ci doar dintr-un singur pom.

Această interdicție era o pedagogie a lui Dumnezeu, era un fel de examen, de test, pe care trebuia să-l treacă Adam, ca un fel de prag al creșterii sale spirituale, primul exercițiu al li­bertății sale în raportul cu lumea și cu Dumnezeu, primul exa­men al vieții sale. Prin interdicția respectivă, Adam a fost pus în starea de a alege între Dumnezeu și făptură, între Dăruitor și dar. Din toate putea să mănânce, din toate cele ce erau în Paradis, din toate fructele, din toți pomii, cu excepția unuia. Însă omul încalcă porunca, atașându-se de ceea ce era interzis.

Sfinții Părinți afirmă că păcatul lui Adam nu a fost do­rința de a fi ca Dumnezeu, întrucât el fusese creat după chipul lui Dumnezeu. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), cel mai mare teolog al epocii bizantine, spune că păcatul lui Adam nu constă în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu, ci în faptul că a dorit să fie ca Dumnezeu fără Dumnezeu, rupând comuniunea de iubire cu Dumnezeu prin neascultare față de Dumnezeu. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul putea deveni asemenea lui Dumnezeu, așa după cum în ghindă este înscris stejarul și cum în genele fiecărei ființe umane este înscris faptul de a deveni om. Deci, era legitim ca omul să dorească să fie ca Dumnezeu, întrucât a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării cu Dum­nezeu pe cât este cu putință unei creaturi.

Dar omul a voit să fie ca Dumnezeu, fără Dumnezeu. În starea de păcat, omul uită de Dumnezeu Dăruitorul. Păcatul este o uitare a lui Dumnezeu și un atașament excesiv al omului prin simțuri, față de lume, ca și când lumea materială ar fi ultima și singura realitate.

Lumea este făcută să fie o fereastră către Dumnezeu, iar dacă pentru darurile pe care le primim de la El îi mulțumim lui Dum­nezeu, ele devin un fel de scară către Dumnezeu, o fereastră spre Dumnezeu. Îl vedem pe Dăruitor prin darurile Sale, îl vedem pe Artist prin opera sa. Însă când darurile sunt folosite în uitare față de Dăruitor, atunci lumea devine zid între noi și Dumnezeu, pre­cum și necropola morții noastre sufletești.

Noi ne supărăm când oferim un cadou cuiva și vedem că persoana respectivă prețuiește mai mult cadoul decât priete­nia cu cel ce oferă cadoul. Iar după ce s-a rupt prietenia, toate cadourile nu mai au sens spiritual.

Păcatul, în limba ebraică, implică ideea de rupere a alianței, rupere a comuniunii. În capitolul al II-lea al Facerii se spune că Domnul Se plimba cu Adam în răcoarea serii, adică mergeau în aceeași direcție; omul era foarte familiar cu Dumnezeu. După păcat, omul se ascunde, pentru că Dum­nezeu îi devine exterior. Când purtăm pe cineva în suflet, îndrăznim mult, când ne devine exterior, pentru că nu-l mai iubim, atunci, ori ne temem de el, ori îl judecăm, ori îl uităm, ori îl disprețuim. De aceea, pomenirea lui Dumnezeu este starea normală a libertății noastre. Uitarea de Dumnezeu este libertatea decăzută. În starea aceasta, omul devine robul simțurilor. De la hrănirea cu Duhul lui Dumnezeu omul a ajuns la înstrăinarea de Dumnezeu.

Prin postul rânduit de Biserică, noi dăm prioritate Dăruitorului, hranei care vine din comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune, prin împlinirea voii lui Dumnezeu în viața noastră, față de înrobirea care ne face să fim dependenți numai de lucrurile trecătoare ale acestei lumi. Iată de ce pos­tul este un mare exercițiu de libertate.

Scriptura ne arată că, îndată ce a căzut din comuniunea sa cu Dumnezeu, omul nici nu a mai fost capabil să răspundă cum trebuie. Solidari în păcat, atât șarpele, cât și femeia și bărbatul s-au desolidarizat când a fost vorba de răspun­dere sau responsabilitate, dând vina unii pe alții. Păcatul era dublu, nu doar căderea, ci și lipsa de pocăință ca recunoaștere a păcatului: 'Șarpele m-a îndemnat', iar bărbatul, când este întrebat, răspunde: 'femeia pe care mi-ai dat-o'. Cu alte cuvinte, tot Tu ești de vină, Doamne, întrucât mi-ai dat femeie. Iar femeia, la rândul ei, dă vina pe șarpe.

De aceea, în Taina Pocăinței sau în Taina Spovedaniei, primul lucru pe care trebuie să-l facem este să nu dăm vina pe alții, inclusiv pe draci: 'M-a ispitit necuratul și iată ce am făcut....'. Era libertatea ta să răspunzi sau nu ispitei. Ispita nu te face să fii slab, ci te arată cum ești, spune un sfânt părinte. Deci lipsa de pocăință, și lipsa de răspundere pentru păcate se vede constant în viața noastră. De aceea, postul este însoțit de spovedanie, este însoțit de recunoașterea greșelilor: 'Am greșit, Doamne'. Iartă-mă pe mine, păcătosul!

Când ai greșit o dată, mergi la Biserică și-ți mărturisește păca­tul și cere iertare, spune Sfântul Ioan Gură de Aur în predicile lui celebre despre pocăință. Ai greșit și a doua oară, mergi și a doua oară, ai greșit și a treia oară, și a patra oară și a mia oară, mergi la Biserică, pocăiește-te, pune început bun și cere iertare, deoarece Biserica este spital, nu este tribunal.

Iertarea păcatelor începe cu recunoașterea lor și cu ce­rerea iertării. De aceea, cel ce se poate pocăi, cel ce-și poate recunoaște păcatul și limitele sale vede nevoia de a fi iertat de Dumnezeu și astfel își manifestă libertatea. Cu adevărat liberi sunt doar sfinții. Iar când suntem înrobiți de patimi, nu avem libertate deplină.

Sfinții Părinți din Răsărit și din Apus spun că nepătimirea sau despătimirea, eliberarea de patimile egoiste sunt semnele libertății, iar postul este un medicament, un trata­ment, o școală, un exercițiu, un antrenament, prin care sta­bilim prioritățile în viața noastră și dobândim libertatea. Dar de unde știm noi toate acestea? Toate sunt concentrate în ispitirea din pustie a Mântuitorului, pe care o arată Sfânta Scriptură a Noului Testament: 'Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Și după ce a pos­tit patruzeci de zile și patruzeci de nopți, la urmă a flămânzit. Și apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De ești Tu Fiul lui Dum­nezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci diavolul L-a dus în sfân­ta cetate, L-a pus pe aripa templului, și I-a zis: Dacă Tu ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: îngerilor Săi va po­runci pentru Tine și Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbești de piatră piciorul Tău. Iisus i-a răspuns: Iarăși este scris: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt și I-a arătat toate împărățiile lumii și slava lor. Și I-a zis Lui: Acestea toate Ți le voi da Ție, dacă vei cădea înaintea mea și Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești. Atunci L-a lăsat diavolul și iată îngerii, venind la El, îi slujeau' (Matei 4,1-11).

Acest pasaj al ispitirii în pustie nu este doar experiența Mântuitorului Iisus Hristos, este experiența umanității în­tregi, dar El, 'noul Adam', în această experiență, îl corec­tează pe primul și ne arată care este adevărata libertate față de lume, în fața ispitelor plăcerii, averii și puterii egoiste.

În perioada postului, există o rugăciune a Sfântului Efrem Sirul care este ca un laitmotiv, ca o respirație a Bisericii: 'Doamne și stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, slugii tale. Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu'. Vedem cum rugăciunea aceasta a sintetizat experiența ispitirii în pustie.

Când respingem ispitele păcatelor și patimilor egoiste, atunci putem fi liberi pentru a săvârși fapte bune, plăcute lui Dumnezeu și oamenilor.

Deci postim ca să putem iubi mai mult pe Dumnezeu și pe semeni. Acesta este rostul postului. Dar iubirea față de Dumnezeu cum se arată, fără a fi doar o declarație? Se arată prin faptul că ne ducem cu mai mult dor la rugăciune și citim mai intens Sfânta Scriptură. Pentru că există o hrană a Sfintei Scripturi, așa cum există o hrană din alimente. Origen spunea în primele veacuri că, așa cum ne hrănim din potir cu pâinea și vinul, cu Trupul și Sângele Mântuitorului, tot așa ne împărtășim cu El și din citirea Sfintei Scripturi, 'mestecând' oarecum cuvintele Sfintei Scripturi.

Cel ce este îndrăgostit de o persoană citește și recitește scrisorile pe care le-a primit de la ea. Când suntem îndrăgostiți de Dumnezeu și dorim să-I facem voia Lui, Îi citim scrisorile Lui către noi, adică Sfânta Scriptură și Scrierile Sfinților Părinți, care sunt prietenii lui Dumnezeu. De aceea, postul este însoțit de mai multe rugăciuni, cântări și citiri duhovnicești.

Totodată, prin post ne înfrânăm de cuvintele care pot jigni, care pot dărâma, sau care pot umili. Este o mare virtute să ne smerim pe noi înșine, dar este un mare păcat să umilim pe semeni.

Ne înfrânăm de la mâncare ca să putem face și milostenie. Pe timpul postului ne înfrânăm de la atașamente excesive față de lucruri, ca să ne putem apropia mai bine de semeni și de Dumnezeu, să-i ascultăm mai bine. O mare ispită, astăzi, este cea a risipirii, căci nu mai avem timp să mai ascultăm pe semenii noștri.

Prin postul sau înfrânarea ochilor, trebuie să învățăm să-i privim altfel pe oameni, decât ca simpli cetățeni. În post, tre­buie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om, lumina din el, nu atât răul pe care l-a făcut. Acesta este un efort, este o luptă. Există în post o răstignire a egoismului din noi. Făcând acestea, înmulțim faptele de generozitate, de iertare, ne vindecăm de patimile egoismului, ne curățim pe noi înșine de răutate și ne pregătim pentru înviere.

† DANIEL

PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

(Text preluat din lucrarea FOAME și SETE după DUMNEZEU - înțelesul și folosul postului -, apărută la Editura BASILICA a Patriarhiei Române, București, 2010)