Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei, cu vechea Românie în 1918 - prin care s-a creat statul român unitar -, a dus și la o serie de prefaceri în viața Bisericii. După 1918, statul a preluat - mai cu seamă în Transilvania - multe din atribuțiile care reveneau până atunci Bisericii (de pildă, în domeniul învățământului), rolul ei limitându-se de acum înainte mai mult la probleme spirituale. Ierarhii din ținuturile alipite au intrat în componența Sfântului Sinod din București, iar la 18/31 decembrie 1919, în scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvăneanul Miron Cristea, până atunci episcop de Caransebeș, unul din marii luptători pentru Unire. Imediat au început lucrările de unificare bisericească, încheiate la 6 mai 1925, când s-a promulgat Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, cu aplicarea principiilor Statutului Organic Șagunian.
La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât să înființeze Patriarhia Ortodoxă Română, iar mitropolitul primat să fie ridicat la treapta de patriarh. Legea pentru înființarea Patriarhiei a fost promulgata la 25 februarie 1925, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc investitura și înscăunarea primului patriarh Miron Cristea (1925 - 1939). Urmașul său a fost patriarhul Nicodim Munteanu (1939 - 1948), autor a numeroase lucrări teologice originale, traducător din literatura teologică rusă. Sub acești doi patriarhi s-au înființat câteva eparhii noi (Oradea, Cluj, Constanta, Maramureș, Timișoara și o Episcopie misionară pentru românii ortodocși din America).
În ajunul celui de-al doilea Război Mondial, Patriarhia Română avea următoarea organizare administrativ-teritorială: I. Mitropolia Ungrovlahiei cu următoarele eparhii sufragane: București, Râmnic-Noul Severin, Buzău, Argeș, Tomis (Constanta); II. Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu eparhiile Iași, Roman, Huși, Dunărea de Jos (Galați); III. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile Sibiu, Arad, Caransebeș, Oradea, Cluj; IV. Mitropolia Bucovinei, cu eparhiile Cernăuți, Hotin (Bălti), iar din 1938 și Maramureș (Sighet); V. Mitropolia Basarabiei, cu eparhiile Chișinău și Cetatea Alba (Ismail). Exista apoi o Episcopie a Armatei, din 1921 (cu sediul în Alba-Iulia) și Episcopia Misionară pentru românii din America (cu sediul în Detroit) din 1934.
Dintre ierarhii acestei perioade consemnăm pe Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului (1920 - 1955), unul din militanții de seama pentru realizarea statului național unitar, pentru organizarea unitară a Bisericii Române întregită, pentru promovarea ecumenismului creștin, reorganizatorul școlii teologice sibiene, ridicată la rang de Academie. În Moldova, Irineu Mihălcescu (1939 - 1947), fost profesor la Facultatea de Teologie din București (1904 - 1939), autor a sute de lucrări de teologie. În Bucovina menționăm pe mitropolitul Nectarie Cotlarciuc (1924 - 1935), fost profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuți, participant la câteva congrese și întruniri ecumenice, iar în Basarabia mitropolitul Gurie Grosu (1920 - 1937).
Dintre episcopii acestei perioade amintim pe Roman Ciorogariu de la Oradea (1920 - 1936) și Nicolae Ivan de la Cluj (1921 - 1936), amândoi militanți pentru emanciparea politico-socială a românilor transilvăneni, Grigorie Comsa de la Arad (1925 - 1935), încercat misionar, autor a numeroase volume de predici și broșuri de apărare a Ortodoxiei, Iacob Antonovici de la Galați (1923 - 1924) și Huși (1924 - 1931), autor de lucrări istorice, toți membri de onoare ai Academiei Române.
S-a dezvoltat învățământul teologic: Facultăți de Teologie la București (din 1881), Cernăuți (1875) și Chișinău (1927), Academii teologice în Sibiu, Arad, Caransebeș, Cluj și Oradea și o serie de seminarii cu 8 clase. Dintre profesorii acestor Facultăți s-au remarcat o seamă de teologi de prestigiu, ca Ioan Irineu Mihălcescu, Nichifor Crainic, Teodor Popescu, Niculae Popescu, Haralambie Roventa, Șerban Ionescu, Petre Vintilescu, Grigorie Cristescu, Vasile Ispir la București; Vasile Tarnavschi, Vasile Gheorghiu, Nicolae Cotos, Vasile Loichița, Valerian Șesan, Simion Reli la Cernăuți; Grigorie Pișculescu (cu numele de scriitor Galaction), Vasile Radu, Iuliu Scriban, Ioan Savin, Toma Bulat, frații Valeriu și Cicerone Iordachescu la Chișinău; Nicolae Colan, Dumitru Stăniloae, Nicolae Terchilă la Sibiu; Ilarion Felea la Arad, Liviu Galaction Munteanu la Cluj, Ștefan Lupșa la Oradea etc. Toți au publicat lucrări deosebit de valoroase în cadrul specializării lor. O serie de preoți au fost prezenți în viața culturală a țării: prozatorii Gala Galaction și Ion Agârbiceanu, arheologul Constantin Mătasă, întemeietorul Muzeului din Piatra Neamț, istoricii Gheorghe Ciuhandu, Candid Muslea, Constantin Bobulescu, Dumitru Furtuna s. a., folcloriștii Teodor Balașel din Vâlcea, Gheorghe Dumitrescu din Bistrița-Mehedinți, specialistul în muzică bizantină Ioan Petrescu de la biserica Visarion din București etc.
Au apărut o serie de noi periodice bisericești, pe lângă cele vechi: Biserica Ortodoxă Română și Studii Teologice la București, Candela la Cernăuți, Revista Teologică la Sibiu,Luminătorul și Misionarul la Chișinău, buletine eparhiale pentru fiecare eparhie.
S-a dezvoltat arta bisericească cu toate ramurile ei, îndeosebi arhitectura și pictura, prin bisericile monumentale ridicate într-o serie de orașe ale țării, mai ales în Transilvania (Catedralele Alba Iulia, Cluj, Timișoara, biserici în Târgu Mureș, Sighișoara, Turda, Reșița, Satu Mare, Zalău, Craiova, Buzău, Constanța, Galați, Piatra Neamț, Bălți etc.); s-au refăcut ori s-au ridicat din temelie câteva mănăstiri.
S-au întărit legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe și cu alte Biserici creștine. Astfel, Biserica Ortodoxă Română și-a trimis delegați la Conferințele panortodoxe de la Constantinopol (1923), Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos (1930), la prima Conferința a profesorilor de teologie din Balcani, ținută la Sinaia în România (1924), la primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă la Atena (1936). Patriarhul Miron a făcut câteva vizite unor ierarhi ortodocși de peste hotare și a primit vizite la București. Biserica Ortodoxă Română a participat și la câteva Congrese ale celor trei mari ramuri ale mișcării ecumenice care au activat în perioada interbelică: Creștinism practic (Stockholm 1925, Berna 1926), Credință și organizare (Lausanne 1927) și Alianța Mondială pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică (Praga 1928, Faris Bad Larvik în Norvegia 1938). Cea din urmă a ținut mai multe conferințe regionale, unele chiar în România (Sinaia 1924, București 1933, Râmnicu-Vâlcea 1936). S-au încheiat legături strânse cu Biserica anglicană, mai ales după recunoașterea hirotoniilor anglicane de către Sfântul Sinod din București în anul 1935.
